Sinaxar 8 Noiembrie

 

   În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.

   La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.

   Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că „voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul („Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: „Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.

Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: „Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: „Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. „Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea. Iar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.

   Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.

   Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Troparul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil



   Mai-marilor Voievozi ai oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiţi pe noi, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: izbaviţi-ne din nevoi, ca nişte mai-mari peste puterile celor de sus.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
versiune Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



1. Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duh de trândăvie,
Grijilor sclavie,
Dor de stăpânie
Sau rea limbuţie
Nu-mi aduce mie!

2. Iară duh de curăţie
Gând cu modestie,
Cu răbdări o mie
Şi dragoste vie
Sub a ta robie
Dăruieşte-mi mie!

3. Aşa Doamne Împărate,
Dă-mi vedere-n toate,
Păcatele-mi aflate
Şi pe al meu frate
Făr’ osândă poate!

4. Că binecuvântat
Şi-n slăvi ridicat,
Eşti în veci aflat.
Amin!

Colindul lui Moș Crăciun (reper melodic „Mary did you now” )

de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian

Ziua de Crăciun, astăzi a sosit

Ce înseamnă oare

Ziua de Crăciun, astăzi a sosit

Zi de sărbătoare

Dar de ce, astăzi ne-ntrebăm

Ce dar o să primim

Sau Prunc culcat în iesle

Să îl sărbătorim? 

Cine-i Moș Crăciun, oare  de la Poli

Azi ne vizitează

Cine-i Moș Crăciun, oare un păstor

Ce ne are-n pază

Oare cum, face jucării, și umple sacul său

Să dea la fiecare,

Oare e Dumnezeu,

E Dumnezeu...

(INSTRUMENTAL)

Poate-i un sfânt, un înger bun

Dar ce voi crede eu?

Poate un gând, pentru părinți,

Trimis de Dumnezeu?

Ziua de Crăciun, astăzi a sosit

Ce de bucurie

Ziua de Crăciun, cum în brațe ții

Preasfântă Marie

Prunc micuț, prunc dumnezeiesc

Să-l întâmpinăm

Cu multă cuviință, să  ne închinăm!

„Imagine" John Lenon

versiune Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



1. Imaginează-ţi dacă
Prin ceruri am vedea
Şi-n fiecare clipă
Iadul s-ar arăta
Închipuieţi că lumea
Altfel ar trăi… iu hu!
Imaginează-ţi dacă
De graniţe-am scăpa
Şi nici o diferenţă
Nu ne-ar mai afecta
Închipuieţi că lumea
În pace ar trăi…
 
Refren:
Poţi să spui că sunt visuri
Dar lumea va fi aşa
Sper că-ntr-o zi cu toţii
Împreună ne-om bucura!

2. Imaginează-ţi dacă
Averea n-ar conta
În pace şi unire
Cu toţi s-ar ospăta
Închipuieţi că lumea
Pe toţi i-ar mulţumi...
 
Refren:
Poţi să spui că sunt visuri
Dar lumea aşa va fi
Sper că-ntr-o zi cu toţii
Sus în rai ne vom găsi!

„O holy night”
versiune Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



1. Veniţi creştini căci clopote răsună
Când Dumnezeu se coboară pe pământ
Pentru-a-ndrepta greşeala cea străbună
Şi-a împăca pe al său Tată Sfânt.
O lume-acum tresare la sosirea
Acestei nopţi când Domn s-a întrupat
Toţi în genunchi şi-aşteaptă mântuirea
Hristos, Hristos, al lumii împărat!     }bis

2. Ai voştri paşi credinţa arzătoare
Să-i mâne azi spre acest leagăn sfânt
Cum alte dăţi o stea strălucitoare
Pe cei trei crai îndrepta pe pământ.
În iesle-acum se naşte-al lumii rege
Din Sfântă Maică-şi Duh venit de sus
Chiar Dumnezeu de-acolo vă vorbeşte
Azi fruntea plecaţi spre Domnul Iisus!     }bis

3. El a deschis un drum spre veşnicie
Pământul e liberat de nevoi
Iar cel ce-a fost pân-acum în robie
Un frate el este azi pentru noi.
Să arătăm recunoştinţă mare
Acestui prunc ce lumea-a izbăvit
Haideţi cu toţi s-aducem cântare
Crăciun, Crăciun, ce praznic fericit!     }bis

Avatar film religios biblical film non suicid
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Am văzut acest film 3D ca un cadou de Crăciun şi am rămas atât de stupefiat de noutatea lui încât atunci când m-a întrebat cineva ce părere am, am răspuns că ea trebuie (părerea) s-o mai „rumeg" , să mai analizez, să mă mai gândesc.

   Prima dată am remarcat figurile extraterestre ce seamănă foarte tare cu nişte diavoli, aşa cum sunt ei imaginaţi sau văzuţi ei de tradiţia ortodoxă şi nu numai. Doar că umanizarea acestora este atât de profundă încât m-am întrebat ce a fost în mintea celor ce le-au imaginat. Acum, după atâta timp de când am văzut filmul, am remarcat multe alte similitudini cu cultura noastră ortodoxă (teriremuri -cântece cu silabe psaltice ortodoxe, toacă în ritm ternar), cred că cei din staful de creaţie au avut pe cineva de pe la noi printre ei, iar intenţia cu figurile demonice a fost să se refere la faptul că sunt de fapt îngeri căzuţi, deci cu aceeaşi faţă. Apoi personajele din film nu sunt atât de negre precum demonii sau cum se mai vede prin unele imagini pe internet.

   Am crezut că cineva vrea să ne facă o farsă, să râdă de noi credincioşii, ceva gen demonic sau apocaliptic, pentru că acestea se pare că sunt vremuri grele, nu ştiu dacă „cele din urmă" .

   De când cu sinuciderile anunţate pe net am intrat şi mai mult la bănuieli, pentru că şi eu am avut aceeaşi senzaţie la ieşirea din sală, a lumii rămase în urmă , dar unde trebuie să trăim, a lumii handicapate precum picioarele oloage ale personajului principal Jake. De fapt tot filmul este plin de sugestii psihologice magice,

subliminale, muzică atent studiată, multe care să te facă să te simţi acolo, mai ales prin 3d, să te transpui aproape complet, să fii avatar şi tu. Am rămas perplex când şi cineva apropiat s-a mirat că nu cred că ceea ce s-a văzut acolo este adevărat.

   Eu spun că multe de acolo sunt adevărate. Acela poate fi cu adevărat raiul divin, sau cum era el la facerea lumii: cu pomul vieţii cel din mijloc, cu Creatorul ( de data aceasta feminin Eiwa), cu îngeri care se înţeleg atât de bine cu animalele şi plantele, cu munţi sfinţi (munţii Aleluia), cu puteri deosebite ale oamenilor aşa cum aveau Adam şi Eva, cu rugăciuni şi cântări sfinte, cu multă dragoste şi sinceritate, cu mult echilibru şi bun simţ.

   Acum am mai văzut şi multe alte trimiteri biblice: porumbelul de la botezul Domnului se transpune în meduzele albe plutitoare care stau pe umerii lui Jake, lupta cu animalele -cu demonii biblici ai Mântuitorului, venirea sa din cer ca salvator, întruparea sa ca extraterestru, moartea şi învierea sa, puterea sa deosebită, frumuseţea morală, umanitatea sa şi funcţiile sale (didactice, conducătoare şi chiar religioase), chemarea sa aproape profetică…...

   Toate acestea m-au condus la concluzia că acolo s-a scris povestea mântuirii unei alte planete, ocrotite deasemenea de Dumnezeu, aşa cum a făcut cu noi (trecând cu vederea că noi am fost agresori -aşa cum suntem de fapt de multe ori ca specie animalică fără de Dumnezeu şi suflet). Consolarea este că ideea filmului nu s-a redus doar la critica atitudinii imperialiste de cucerire şi exploatare a tot ce există (inclusiv a raiului -precum anticii babilonici care voiau un turn până la Dumnezeu), ci că până la urmă învinge dragostea, bunul simţ, dialogul şi înfrăţirea (câţiva oameni rămân acolo pe planeta Pandora -nume iarăşi simbolic, de data aceasta păgân grec cu trimitere la bogăţiile şi pericolele neaşteptate de acolo), chiar dacă prin dedublare, clonare, avatar, se vede viaţa de dincolo, viaţa viitoare, raiul promis.

   Dacă aşa au înţeles cei ce s-au simţit cuprinşi de depresie după film, dacă le-au plăcut atât de mult lumea aceea încât pe mulţi i-am auzit că ar vrea să trăiască acolo, dacă s-au simţit atât de „gri"” pe lumea aceasta prezentă încât s-au gândit la sinucidere, pot să le spun decât atât: filmul nu este decât o imagine a raiului promis nouă de Dumnezeu, una chiar palidă, care să ne facă să luptăm şi mai mult pentru dobândirea lui, însă cu cinste, cu onoare şi dreptate, cu fruntea sus, cu bucurie şi blândeţe, cu mulţumirea că am dus la bun sfârşit o tradiţie, o viaţă religioasă cât de cât corectă ( chiar încadrată unei Biserici, confesiuni, ritual aşa cum este al nostru, cel ortodox).

   Da, cam aşa este raiul, şi cum să nu tânjim după el?

Interviu cu ieromonahul Teofil Pârâian (mânăstirea Sâmbăta de Sus, iulie 2007)



   Se poate vorbi de o teologie a muzicii? Este muzica un lucru important, înalt?

   „Sigur că da, muzica are şi ea darul ei, rostul ei, fără-ndoială. Bine, nu-i muzica totul, muzica­i numai un ajutor, nu e chestiune esenţială, se poate trăi şi fară muzică, sunt oameni care nu au auz muzical, sunt oameni care nu au auz deloc şi atunci înseamnă că nu au parte de mântuire? Au, dar muzica-i un ajutor.”

   Este foarte importantă?

   „E importantă, rară-ndoială că e importantă. Acuma nu ştiu dacă-i foarte importantă, dacă ne gândim că îngerii cântă în cer, înseamnă că totuşi e importantă, nu? Dacă ne gândim că pustnic ii ziceau că nu are rost muzica, înseamnă că nu e importantă, nu? Acum depinde ce poziţie ai pentru muzică, ce concepţie ai, în orice caz muzica îl ajută pe om să se apropie de adevărurile creştine şi prin faptul că îi odihneşte cumva pe oameni, adică anumite lucruri se transmit mai uşor atuncea când sunt cântate decât atunci când sunt vorbite. Ca în cazul lui Saul şi a regelui David! Sigur! Mă interesează şi anumite calităţi ale sunetului… Pentru aceasta trebuie să găseşti oameni competenţi, adică oameni pe care i-o ajutat sunetul în sensul acesta.”

   Pentru d-stră cred că are o importanţă foarte mare lucrul acesta.…..

   „Pe mine nu m-o ajutat. Eu în copilărie n-          aveam auzul muzical, m-am format în timp,însă nu sunt un om talentat."

   Însă, după cum vorbeşte omul, cum cântă, vă daţi seama ce fel de om este?

   „Nu, niciodată nu mi-am pus problema că prin muzică, prin felul cum cântă îşi exprimă interiorul şi că l-aş putea cunoaşte din exprimarea aceasta.”

   Poate fi muzica o posibilitate de explorare, datorită unor valenţe psihologice?

   „Nu ştiu ce să zic. Eu nu sunt un om muzical, adică sunt şi nu sunt, adică sunt un om muzical format. Mie îmi place de exemplu să ascult muzică clasică, muzică populară, îmi place şi muzică uşoară, muzică de operă, dar când am vreme…"

Oricum, nu putem să le dăm la o parte, să spunem că sunt nefolositoare...

   „Ba putem, pentru că sunt atâţia oameni pe care nu-i interesează şi dacă nu-i interesează, înseamnă că nu le foloseşte…
Dacă nu le foloseşte înseamnă că nu sunt bune pentru ei…"

   „Nu sunt bune pentru ei, da-s bune pentru altul care abia aşteaptă s-asculte muzica…"

Dar în privinţa cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul: La început a fost Cuvântul...?

   „Aa! Bine, asta e altceva … Nu le amesteca, n-ajungem să le încurcăm. „La început a fost Cuvântul” înseamnă, despre Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu era la început, la începutul existenţei lumii, Cuvântul era şi prin Cuvânt s-a făcut tot ce s-a făcut…"

   Nu se poate vorbi măcar metaforic?

   „Nu te băga în treburi de-ăstea pentru că e prea subţire şi ies … simplul îl complici, îl faci complicat."

   În altă ordine de idei, muzica poate să fie cu har?

   „Da, muzica religioasă poate să fie cu har, sunt oameni care au bucurie din muzica pe care o realizează cei care cântă şi atunci … muzica-i purtătoare de har."

   Frumuseţea muzicii, armonia, ritmul, melodia pot fi de folos sau nu trebuie să alergăm după frumuseţe?

   „Da sigur, tot ce-i frumos se apropie de ochiul lui Dumnezeu … adică nu trebuie să cauţi frumuseţea în sine, despărţită de Dumnezeu, dar dacă frumuseţea care vine îţi spune despre Dumnezeu atunci poţi s-o cauţi."

   Despre muzica din mass-media ce se poate spune, este un lucru rău?

   „Dragă, mass-media poate fi şi bună şi rea, depinde de felul cum foloseşti..."

„Aşa cum un cuţit poate fi bun că-ţi tai pâinea, dar poate fi şi rău că junghie pe cineva … Aşa e şi cu mass-media. ” Mass-media poţi s-o foloseşti, numai că trebuie să găseşti modalitatea să strecori şi să foloseşti numai ceea ce înalţă pentru că sunt atâtea lucruri care coboară şi în cazul acesta mai bine renunţi la folosul pe care-l ai din muzică decât să te murdăreşti cu lucruri necuviincioase."

   Despre muzica păsărilor, sunetele animalelor ce se poate spune?

   „Dragă, noi nu ştim păsările ce relaţii au prin cântecullor, noi ştim ce înseamnă cântecul lor pentru noi."

   Este o comunicare?…

   „Da, dar să ştii, că ştiinţific nu e să-ţi dai păreri, ştiinţific e ai ceva de spus, să ştii ce ai de spus … nu că „părerea mea este că” … sau chiar dacă nu zici „părerea mea”, dar dacă contextul este „părerea ta”, atunci nu-i ceva obiectiv..."

   Ceva obiectiv în sensul probării?

   „Adică să am o dovadă, un temei pentru afirmaţiile pe care le fac? Crearea muzicii de orice fel presupune un efort şi din acest motiv ea are şi o anumită valoare …
    Muzica totdeauna-i secundară în chestiunile religioase, în înaintarea către Dumnezeu muzica totdeauna-i secundară … o folosim, dar putem şi să nu o folosim … undeva în Filocalie, la Sfăntul Petru Damaschin zice: „cântarea este leac al neputinţei şi rugăciunea necântată este desăvârşirea minţii”. Ăstea sunt păreri ale unor oameni care au avut sau n-au avut talent … Acum, oamenii se simt mai bine când li se cântă decât când li se vorbeşte pur şi simplu … La slujbă de exemplu, dacă vrei să faci o slujbă numai vorbită, nu-i odihnitoare, nu-s oamenii mulţumiţi, credincioşii nu sunt mulţumiţi de o slujbă în care nu se cântă, dar de o slujbă în care se cântă şi mai ales se cântă frumos, eventual chiar artistic, oamenii se bucură..."

   Oamenii simt bucuria din muzică...?

   „Da, cei care au talent la muzică, pentru că sunt şi oameni care n-au. Bucuria, poate şi tristeţea, pentru că este şi muzică din aceasta de înmormântare.
Dar şi muzica de înmormântare în general, este o muzică predispusă spre bucurie, nu spre tristeţe.

   Există mai multe feluri de muzică ortodoxă: psaltică în vechiul regat, cunţană în Ardeal, bănăţeană. Muzica asta ardeleană care se cântă aicea, fondul ei e tot psaltică, numai o psaltică mult simplificată."

   Are acelaşi folos?

   „Fără-ndoială, adică oamenii de aicea nici nu se simt bine s-asculte muzică psaltică … S-au obişnuit aşa. Da, s-au obişnuit aşa … asta-i muzica lor adevărată prin care ei se apropie de Dumnezeu, nu caută altă muzică, să zică cineva: vai, ce fain ar fi dacă ar cânta cineva muzică psaltică. Nici nu ştiu oamenii de aici că există şi altfel de muzică decât cea care se cântă în bisericile lor."

   Muzica instrumentală este o altă problemă, mai ales că Sfinţii Părinţi au scos-o afară din Biserică datorită exceselor ..

   „Da, dar mai e ceva: muzica instrumentală în sine nu duce către Dumnezeu, ci duce către muzică … e un scop în sine, pe când muzica vocală, cântată duce către Dumnezeu pentru că poartă mesajul Bisericii, de exemplu: „Când slăviţii ucenici, la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se s-au întunecat şi judecătorilor celor fărădelege pe Tine judecătorul cel drept te-au dat. Vezi iubitorule de avuţii pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-au agonisit Fugi de sufletul nesăţios cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului. Cel ce eşti spre toţi bun, Doamne slavă Ţie! " (cântare glas trei 3 cunţan). Acuma să despărţim şi să zicem:

„Când slăviţii ucenici, la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se s-au întunecat şi judecătorilor celor rarădelege pe Tine judecătorul cel drept Te-au dat. Vezi iubitorule de avuţii pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-au agonisit. Fugi de sufletul nesăţios cel ce a îndrămit unele ca acestea asupra Învăţătorului. Cel ce eşti spre toţi bun, Doamne slavă Ţie! " (text). Cântare:aaa …. (melodia troparului) … n-are nici un sens, cântarea fără mesaj n-are nici un sens. Deci trebuie să ai în vedere nişte lucruri de genul acesta. Domnule, muzica ajută, îi fain să zici: „Schimbatu-te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor mărirea Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, mărire Ţie!”  La, la, la… e altceva, deci n-are, n-are sens."

   Se folosesc şi în muzica bisericească teriremurile în forme apropiate. Ălea-s nimicuri, care nici nu trebuie să se folosească. Apoi mai este problema cu punctuaţia şi cu claritatea discursului. Dacă nu vă grăbiţi, dacă puneţi accent pe anumite sunete, cuvinte.
   Da, pentru că muzica poartă un mesaj, adică esenţial îi mesajul, nu muzica. Dar muzica te-ajută, îi faină, doreşti s-auzi ceva frumos, însă luată în sine, luată muzica în sine, n­are rost. Luată împreună cu textul, pentru că noi când cântăm, noi de fapt ce facem, propovăduim: „În Iordan botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-au arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, fiu iubit pe tine numindu-te şi Duhul în chip de porumbel au adeverit întărirea cuvântului. Cel ce te-ai arătat Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ţie!” Dacă vrei: aaa (melodia troparului) îi una, dacă zici: „În Iordan botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-au arătat" , vezi că muzica-i ambalajul, ştii, e ambalajul..."

   Despre ison ce părere aveţi?

   „Eu cred că nu trebuie făcută prea multă teorie, trebuie executat frumos, ăsta este lucrul de căpetenie, să execuţi frumos …"

   Este Biserica un teatru, sfânta Liturghie o operă?                            

  „Este o slujbă..."

   Putem să ne folosim de anumite mijloace?

   „Putem să ne folosim de mijloacele ăstea, însă să nu primeze niciodată artisticul, să primeze slujba, cuvântul, mesajul, ca omul să înveţe cântând şi să cânte-nvăţând."
   
   V-a impresionat vreo cântare anume, la un moment dat?

   „Nu ştiu, păi sunt multe, nu pot să zic că asta-mi place cel mai mult, oricare-mi place, spre exemplu: „Veniţi la vedere femei binevestitoare şi ziceţi Sionului, primeşte de la noi bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos. Veseleşte-te, saltă şi te bucură Ierusalime, pe împăratul Hristos văzând din mormânt ca un mire ieşind” (Glas V stihiraric asemănător cu „Ziua învierii”). Ia uite de exemplu la slujba morţilor îi fain: ,,Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările tale. Chipul măririi tale cele negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor, miluieşte zidirea ta Stăpâne şi o curăţeşte cu îndurarea ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi şi o curăţeşte cu îndurarea ta, rncându-mă pe mine cetăţean raiului”. No, zi dacă nu-i fain!”

Frenezie muzicală
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Detest competiţiile.… Într-o competiţie cei mai mulţi au de suferit, pentru că toţi în afară de unu sunt pe locul doi. Competiţia este o dramă aproape perfectă, o comedie cu un singur spectator amuzat.

   E mult mai reconfortant „festivalul", în care toţi sunt câştigători, cel puţin ipotetici, cel puţin formal, când toată lumea primeşte diplomă de participare.

   Desigur că participarea însăşi este un câştig întotdeauna, dar la nivelul orgoliilor sau la nivelul ambiţiei, în străfundul sufletului, acolo unde fiecare se visează cel mai bun, lucrurile se resimt aşa cum am arătat mai sus.

   Mai este însă o rezolvare a tensiunii, aceea care funcţionează de fapt, a competiţiei cu mai mulţi câştigători, fiecare la capitolul său, fiecare în altă direcţie, fiecare în  felul său. Nimeni nu este la fel, fiecare se deosebeşte prin ceva, excelează într-o privinţă. Ca în cazul diplomelor la clasa I, unde toţi sunt premianţi… Unii stau bine cu tehnica, alţii cu armonia, alţii cu ritmul, alţii cu sensibilitatea, cu frumuseţea şi prezentarea, cu mişcarea pe scenă etc. Atunci fiecare câştigător este impulsionat, răsplătit, mai mulţumit un pic, chiar dacă-şi cunoaşte singur limitele.

   Dintre toate însă cel mai important atu este după părerea mea sensibilitatea interpretării. Ea este cheia care duce la acoperirea tuturor imperfecţiunilor, căci dacă omul a ajuns la ţintă nu-i mai pasă foarte mult dacă a greşit cumva.

Iar ţinta cea mai importantă este sensibilizarea spectatorului, care nu se poate face altfel decât printr-o interpretare sensibilă pe care însă cu greu o putem analiza. Am văzut acest lucru la corul Sound şi nu ştiu foarte exact cărei caracteristici să îi atribui acest efect. Am observat că toţi coriştii ştiau partitura pe de rost, încât toţi erau ochi şi urechi la dirijor, îi sorbeau orice mişcare, schimbare a trăsăturii feţei, orice gest. Apoi dirijatul era foarte exact, precis, inpirând siguranţă, plăcere de a cânta, conştiinţa unui lucru bine făcut, percepţia unei lucrări minunate, noi, interesante, senzaţia unei atingeri a harului, a unei graţii, un zbor prin lumină, mulţumirea participării la o operă divină, nepământeană. De fapt muzica bine realizată are acest efect transcendent, iar cine o cântă simte minunarea participării la punerea ei în evidenţă, simte puterea creaţiei unui lucru minunat, precum simte femeia care a născut, uimirea faţă de minunea ce a putut să crească într-însa.

   Feţele coriştilor Sound spuneau multe. Niciodată n-am văzut atâta dăruire, participare, concentrare, abandonare, bucurie de a cânta, delir muzical, frenezie, cam ca în acele imne descrise de fericitul Augustin sau de sfântul Apostol Pavel destinate sufletului şi unirii cu Dumnezeu în rugăciunea cântată (Aleluia, cântări duhovniceşti). Poate de aici izvora şi sensibilitatea sau poate sensibilitatea era izvorul freneziei. Poate dragostea de a cânta era motorul cel mai puternic. Parcă intonarea partiturii era un act suprem de dragoste, de dăruire, de jertfă, de fapt aşa cum trebuie să înţelegem actul artistic în sine, ca un dar oferit spectatorilor, un dar înfrumuseţat cu toată priceperea, cu toată înţelepciunea, cu toată voinţa şi abandonarea. Era un fel de „extaz" muzical…, un act de jertfă totală, de răstignire şi înviere, de dăruire şi câştigare, de iubire şi mântuire.

    Atunci nu mai contează cine este pe locul I şi aşa înţelegem cum „participarea” este totul….

O experienţă contradictorie, Festivalul de la Plopeni
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Se datorează participării  la Festivalul Coral Plopeni, ieri 8 mai 2010, unde am cântat alături de Corala Armonia a Casei de Cultură Vălenii de Munte, dar şi alături de mari nume ale scenei corale prahovene şi nu numai. Este vorba  în primul rând de corul Soud, condus de Voicu Popescu (al Casei de Cultură a Studenţilor, Bucureşti), corul Casei Sindicatelor Ploieşti (Al. Danielescu), condus de Valentin Gruescu şi altele printre care, nu în ultimul rând corul de la Topoloveni-Argeş, condus de preot prof. de muzică de la Facultatea de Teologie -Piteşti, Gh. Isăroiu.

   Impresia cea mai puternică ce mi-a rămas a fost aceea a calităţii muzicii corale, ca şi aceea a  organizării unui asemenea festival care implică o importantă „mişcare de trupe”, un efort impresionant. Este interesant să vezi cu aceste prilejuri unde se poate ajunge, chiar dacă Plopeniul este la prima ediţie. Totuşi vezi cam pe unde te situezi şi tu, ce ai mai putea face, cu cine ai mai putea colabora.

   Contradicţia de care am vorbit este dată de frustrările pe care le încerci automat când îţi vezi limitele şi nu poţi face mai mult, când intervin mai multe feluri de judecăţi, unele feminine, legate de anumite amănunte peste care greu se poate trece (doamnele sunt foarte atente la acest nivel, vânând toate intrigile şi mişcările de culise), altele mai masculine care încearcă să tragă nişte concluzii mai generale şi mai optimiste (pentru că majoritatea corurilor au fost mixte s-a pus problema armoniei celor două genuri).

Amănunte feminine picante ale festivalului le-ar putea constitui prestaţiile şi gesticulaţia de multe ori caragialescă a dirijorilor care au făcut treabă bună, uimitoare adesea, dar s-au şi manifestat într-un mod foarte „personal” (mai ales d. Gruescu), componenţa formaţilor corale, cel mai adesea consistentă, cu partiţii (număr de corişti pe partidele de bas, tenor alto, sopran) bogate, primirea şi relaţiile, discuţiile care s-au purtat destul de deschis şi elegant, dansul pinguinilor şi hora de la sfârşit etc.

   Optimismul masculin îşi putea găsi sursa în atmosfera de bucurie ce a dominat festivalul şi care a constituit un spectacol inedit pentru care trebuie să te simţi privilegiat să-l urmăreşti numai, darămite să mai şi participi. Această bucurie nu a fost una impusă sau de ordin personal (că poate cineva să profite de pe urma ei), ci una care s-a simţit dintr-o anumită atitudine a coriştilor, nu numai a celor tineri care s-au manifestat exuberant, dar şi a celor mai în vârstă care au putut să-şi împărtăşească experianţa de mulţi ani. Am întâlnit aici nu numai tineri care atunci când cântau parcă se aflau într-o stare de graţie, de absorbire în muzică, de transcedentare, de comunicare aproape magică între dirijor şi corişti (corul Soud şi d. Voicu Popescu, de care am aflat mai târziu de pe net că este un urmaş direct al lui Marin Constantin de la Madrigal, dacă nu greşesc şi el tot un prahovean), dar şi bătrâni care mărturiseau că participă şi cântă de 50 de ani în cor, cu festivaluri şi concursuri de amploare la activ, cu premii şi experianţa marilor culise. Este interesant că se poate, vezi că este posibil să faci lucruri impresionante precum un acompaniament simplu de tobă, trianglu, castaniete, chiar vioară sau chitară, dar care să fie de efect maxim (Dor, doruleţ de Musicescu –Sound), onomatopee corale puse în cadru folcloric modern, muzică fără cuvinte ci cu silabe repetate, dirijat sensibil şi exact în acelaşi timp, muzică totuşi complexă pe care o poţi realiza cândva….

Oameni maturi, dedicaţi trup şi suflet acestei arte pot face minuni care mărturisesc încă odată ce înseamnă harul lui Dumnezeu sădit în fiecare, conlucrarea şi armonia între membrii corului ce ne ridică la nivelul divin parcă.

   Plopeni rămâne totuşi o amintire plăcută şi o experienţă plină de speranţă….

Maglavitul lui Dinescu
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Cuvântul de faţă este prilejuit de manifestarea artistică de la Universitatea de Vară „N. Iorga” de la Vălenii de Munte, din 18 08 2010, aflată sub semnul dialogului artelor, mai concret cu un recital poetic şi unul muzical, cel dintâi susţinut de poetul Mircea Dinescu, cel care a stârnit şi reacţia aceasta, iar celălalt de jazzistul Harry Tavitian. Deşi s-a realizat un spectacol şi o anumită „lecţie” demnă de cadrul elevat care l-a prilejuit, totuşi anumite lucruri considerăm că trebuie analizate şi măcar replicate.

   Deşi pot părea rupte din context sau  chiar unele amănunte nesemnificative, menţiunile despre religie, preoţi şi Biserică nu pot fi trecute cu vederea prea uşor, mai ales din perspectiva  celor care sunt vizaţi direct. Cum se întâmpla cu piesele shakespeariene, unii din public s-ar putea să mărturisească ceva. Concret, aluziile la părăsirea noastră de Dumnezeu (inclusiv a Bisericii), la magnetofoanele de sub sutană pentru deconspirarea anumitor „duşmani ai poporului” în faţa securităţii comuniste, la bisericile pictate cu chipuri de torţionari (deveniţi între timp ctitori) se pot aminti printre celelalte lucruri bune care s-au realizat şi care au delectat la un moment dat cu „pâine şi circ" un public mai de la ţară.

Nu putem spune că lucrurile stau cu totul altfel decât cele apreciate de domnul Dinescu, dar sunt văzute într-o lumină prea gri, fapt care denotă o anumită dramă, pe care am căutat s-o intitulez simbolic „Maglavitul lui Dinescu”, realizând sintetic o expresie a relaţiei sale  speciale cu Dumnezeu şi cu Biserica strămoşească. După cum singur mărturisea, stabilirea sa la ţară, la Cetate, localitate din Oltenia, pe malul Dunării, lângă Maglavitul amintit, s-a datorat şi unei anumite filiaţii strămoşeşti (bunica sa, o femeie credincioasă i-a povestit de minunea de la Maglavit), filiaţie maternă devenită foarte posibil şi una spirituală, ţinând de o anumită relaţie directă cu Dumnezeu ca o concluzie personală desprinsă din faptul ce a rămas în amintirea oamenilor din anii 1920, minunea adresării personale a lui Dumnezeu faţă de un cioban. Drama domnului Dinescu este aceea a unuia care s-a mânjit prea mult cu noroi pentru a mai trece pragul lăcaşului de cult şi care caută să ajungă singur acolo „sus”, asemeni ciobanului menţionat. Totuşi vina nu este a lăcaşului de cult sau nicidecum că îi aparţine în totalitate, fapt care ar necesita o anumită reverenţă în faţa lui, un anumit respect care ar putea aduce un pic de lumină perspectivei gri dinesciene, cea care de fapt voia cu tot dinadinsul acest lucru (d. Dinescu spunea că vrea o perspectivă mai veselă).

   Replicând putem spune că Biserica nu poate fi părăsită niciodată de Dumnezeu, aşa cum nici lumea întreagă nu poate fi lăsată astfel, ca plăsmuire a „mâinii sale" , ca operă departe de a fi indiferentă autorului ei. Orice s-ar întâmpla, mai ales Biserica pentru care a murit Domnul nostru Iisus Hristos nu poate fi în acest fel considerată.

Magnetofoanele din sutană sunt de domeniul unui trecut foarte îndepărtat, mai ales că majoritatea preoţilor de azi sunt tineri şi nu au avut de a face cu aşa ceva. Deci de ce să sufere şi aceştia pentru nişte lucruri de demult sau de ce să mai aruncăm cu noroi în cei de azi pentru a ne mai asmuţi încă o dată unii contra altora. Cred că altele sunt greutăţile generaţiei actuale  la care trebuie să răspundă cu toată seriozitatea, cu realismul şi credinţa. La acestea se adaugă întrebarea: cum poţi judeca pe unul dintr-o epocă, cu baremul de judecată din altă epocă? Nu toţi au făcut la fel? Sau nu ne amintim şi de preoţii martiri?

   Referitor la chipurile torţionarilor  în pictura murală a lăcaşelor de cult trebuie spus că nu reprezintă un lucru grav, ci unul chiar benefic, prin care se dovedeşte că toată lumea are dreptul la a doua şansă, aşa cum o are desigur şi domnul Dinescu însuşi. „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu" . Parcă Iuda lipseşte din Biblie sau chiar îngerii răi! Au şi aceştia rolul lor, măcar ca exemplu. Cineva trebuie să spele şi ruşinea aceea a comunismului, cineva trebuie să şi plătească într-un fel ofensa adusă Bisericii! De ce nu oare  şi sub forma ctitoriei şi ajutorului de reconstrucţie, mai ales pentru cei ce „poartă încă pe tălpi praful bisericilor” dărâmate de Ceauşescu?

   Am prezentat câteva răspunsuri posibile la nişte păreri care pot deveni generale prin misiunea poetică în sine, pe care o acceptăm încă drept una didactică în esenţă, una luptătoare pentru mai bine şi nu doar una pamfletară. A fi sau a nu fi poet, aceasta-i întrebarea…. A fi sau a nu fi în Biserică, aceasta poate fi o întrebare şi mai grea….

Rimă şi muzică
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Întâlnim foarte adesea tot felul de traduceri ale unor autori străini pe care literatura românească, ca şi muzica dealtfel încearcă să-i valorifice cultural, să-i facă accesibili tuturor românilor care n-ar avea altfel această şansă. Lăsând la o parte ideea de traducător-trădător pe care am întâlnit-o şi în romanul „Shogun”, care la un moment dat poate fi luată ca o glumă, ea mărturiseşte de fapt o anumită neputinţă, o limitare tragică a circulaţiei operei de artă, închisă în corsetul limbii şi al formei, pe care autorul prim (autorul secund  îl consider pe traducător) le-a folosit ca instrumente ale unui mesaj valabil universal. Această limitare tragică este mai vizibilă în cadrul poeziei şi muzicii unde forma are un rol accentuat, formă care se pierde foarte uşor prin traducere sau care poate fi considerată foarte greu de transferat, dacă nu imposibil, aşa cum putem vedea în cele mai multe cazuri. Mai ales muzica bisericească s-a lovit de această barieră atunci când a trebuit să preia din evreieşte, din greceşte, din latină ritualul şi imnele, psalmii şi rugăciunile, făcând acest compromis al formei, eludând ritmul şi prozodia, rima şi cursivitatea limbii, de multe ori şi artificiile legate de cuvintele pereche care aveau o anumită rezonanţă semantică, dar şi muzicală. Am  mai întâlnit această sesizare a cursivităţii literare numită drept muzicalitate, fapt care nu poate fi considerat doar o metaforă, o comparaţie sau asemănare, ci un lucru de fond, când mai ales poezia are un sunet aparte dacă o „auzim” mai „de departe”. Ori tocmai această muzicalitate se pierde prin traducere, fapt resimţit de multe ori ca neputinţă, limitare tragică, generatoare de greşeli, de sărăcie semantică sau artistică.

   Forma specială şi artificiul sunt însă apanajul oricărei opere de artă, sunt un drept comun al autorului care vrea să adauge valoare mesajului său. Arta, scrisul şi muzica în special, reprezintă o formă de dăruire, de cadou

făcut urmaşilor de către cineva care consideră că are ceva de spus, că a aflat ceva important, care ar putea fi de ajutor şi altora, care are valoare universală. Acest ceva este dăruit tuturor celor interesaţi (încriptarea operei de artă este un sens opus, un nonsens până la un punct), într-un exces altruist sau cel puţin ca întrecere a celor care vor să ajungă primii la un anumit nivel al Adevărului. Însă dăruirea, cadoul nu poate fi făcut oricum. El are nevoie de un ambalaj special, cât mai atrăgător, de o formă cât mai deosebită de altele, obişnuite. La fel şi poezia sau muzica, au nevoie de artificii pentru a căpăta această formă deosebită, pentru ocazii speciale, artificii care le sporesc valoarea, la un moment dat simplă a mesajului. Mulţi spun „iubesc”, dar fiecare vrea să transmită acest mesaj într-o manieră personală, necesară nu din egoism, că vrea cineva să fie mai cu moţ, ci din altruism, din relaţia personală cu Cineva, din respectul faţă de Acesta.

   Rima este un „artificiu”, privit de multe ori cu reticenţă, ca un exces de zel, dar de fapt un mod legitim de înfrumuseţare a cuvintelor, de adăugare a valorii pentru opera de artă făcută cadou. Folosită în multe forme, mai sonore sau mai puţin sonore (rima poetică, psalmică, prozodică-cultică ortodoxă), ea are rolul său artistic evident. Însă interesant este că ea adaugă muzicalitate cuvintelor, fapt care poate constitui un avantaj mai ales când e vorba de un libret muzical, de un suport pentru muzică. Se adaugă muzică peste muzică, fapt nu lipsit de interes.

Ea a fost folosită din cele mai vechi timpuri ca un mijloc retoric, de împuternicire a cuvintelor. Era şi un mijloc de a atrage oamenii, fapt sesizat la un moment dat de Arie, cel care a compus unele cântece de lume cu mesaj teologic partizan, propagându-şi propriile teze, contracarat repede de Sf. Efrem Sirul care folosea cuvinte cu aceleaşi vocale la sfârşit –versiunea greacă a vestitei sale  „rugăciuni" , de Sf. Ioan Gură de Aur, retorul educat şi apreciat totodată care a poruncit să se alcătuiască texte şi coruri pentru a fi cântate în procesiuni la Constantinopol. Chiar dacă ideea iniţială (la Sf. Efrem) viza şi sonoritatea cuvintelor, a finalelor mai ales, ea nu s-a impus, singurele dezvoltări fiind cele prozodice (de la Sf. Andrei Criteanul cel puţin) cu preocupări de păstrare a unui sistem fix de accente şi silabe care să se potrivească  unei anumite melodii, podobie cum o numim astăzi, de genul celor ale „Prohodului". Lipsa rimei propriu-zise s-a datorat în mod sigur şi exemplului psalmic, cel care uza de puterea ideilor exprimate în forme pereche, sinonimice, nerimate însă. Astfel au fost folosite şi de Mântuitorul aşa cum vedem la Cina cea de Taină, rămânând ca normă, împotriva chiar a ascetismului egiptean şi a celor care au luptat împotriva a însăşi ideii de muzică în Biserică, pentru motivul dificultăţii care îndepărtează gândul de rugăciune. Se poate considera însă că un text, o rugăciune de exemplu, poate păstra un anumit grad de dificultate a înţelegerii, de „încărcare" muzicală (atunci când are suport muzical) care să fie accesibil, mai ales după o anumită experienţă şi exerciţiu, încât să nu fie un obstacol în ridicarea minţii la dialogul cu Dumnezeu, ci chiar un catalizator, un ajutor. Pericolul exprimat de schimnici era cel al „nevederii pădurii din cauza copacilor", al cantonării în forme fixe, prevăzute dinainte, devenite clasice într-un anumit sens. Idealul era dialogul liber, nou, cu Divinitatea, cântarea cea „nouă" aşa cum este zugrăvită în „Psalmi" sau „Apocalipsă”, cea care are forma cea mai personală, spontană şi sinceră.

   Însă nu trebuie să uităm că întotdeauna a fost nevoie de modele, chiar şi pentru exprimări personale, că întotdeauna se pleacă de la „sfânta tradiţie”. Dialogul propriu-zis are nevoie de modele, chiar şi pentru exprimări personale, că întotdeauna se pleacă de la „Sfânta Tradiţie”. Dialogul propriu-zis are nevoie de forme de exprimare cunoscute de ambii parteneri. Corurile aveau nevoie de forme textuale şi muzicale comune, acceptate de toţi membrii ca şi de cei cărora se adresau. Rima este un obstacol al dialogului, dar mai mult pentru autor şi pentru traducător, pentru auditor este însă o minune, o potrivire privită nu ca un artificiu ci ca o coincidenţă, un semn divin, o armonie care iarăşi este de esenţă divină (Dumnezeu este iubire şi armonie). De fapt ea mărturiseşte despre un timp al căutărilor, al studiului formelor cuvintelor, despre un anumit har special al autorului, har care vine tot de sus. Este nevoie de răbdare, muncă şi seriozitate pentru aceste „potriviri”, minuni sonore. Chiar şi la traduceri sunt posibilităţi de păstrare a unor anumite sonorităţi, cei drept mai puţine, dar nu imposibile. Există întotdeauna rezerva metaforică prin care un cuvânt poate fi tradus metaforic, astfel încât să se încadreze într-un ritm şi o atmosferă specifice (necesare mai ales în cadrul muzical). De fapt acesta este aspectul vizat de orice autor în care „litera ucide, iar duhul face viu” (el urmăreşte duhul). Metafora este scăparea oricărei idei, libertatea necesară transmiterii şi valorificării în orice limbă, nivelul acceptabil şi potrivit totodată al acelui „duh” al mesajului originar.

   Întorcându-ne iarăşi la rimă, ea este expresia unei decenţe, a unui respect deosebit pentru formă, apanaj mai ales al oricărei mari personalităţi creatoare. Aici se decelează efortul, munca, harul, „inspiraţia şi transpiraţia” (vedem ce putere poate avea o rimă pusă unde trebuie). Ce efect ar putea avea mesajul shakespearian fără grija pentru ritm, măsură, limbaj poetic, poate unul banal, de teatru în bâlci. Sau ce efect poate avea o traducere a acestuia într-o proză neaoşă românească? Forma adaugă valoare mesajului, cadoului.

   Muzica religioasă românească este de orgine bizantină, biblică, evreiască, greacă, siriană, latină, are la bază mai ales traduceri şi de aceea s-a mers pe făgaşul cel mai uşor, cel al traducerii motamo, sacrificând cel mai adesea forma, formă care este atât de importantă în muzică, fapt care s-a văzut în greutatea cu care au apărut cântările de strană, cu sute de ani întârziere. Chiar şi muzica (deci forma) era considerată la un moment dat „inspiraţie”, asemenea Sfintei Scripturi, cuvântului ce nu trebuie schimbat cu nici o „iotă" cum zice Mântuitorul. Aşa au tradus şi adaptat textul şi muzica bizantină cei dintâi „românitori" –Filothei şi ceilalţi (secoleleXVI, XVII, XVIII), fără a reuşi cu totul. De rimă nici nu putea fi vorba (nici cântarea bizantină nu a avut-o deci), ci mai mult de ritm (dictat de podobia cunoscută, care şi ea s-a schimbat adesea). Până la urmă s-a ajuns la un compromis între sens, cuvânt, formă, muzică, schimbând la traducere câte un pic din fiecare, într-un proces foarte lung, marcat de invenţii şi adaptări personale, recunoscute în plan general –ierarhic ulterior, reîntoarse la popor, la strănile  tuturor bisericilor prin editări binecuvântate.

   Rima nu a fost însă uitată, chiar şi în cărţile de cult. Forţa ei nativă sesizată cum am văzut de Sf. Efrem Sirul a fost valorificată cu succes la început în Psaltirea Sf. Dosoftei al Moldovei (sec. XVII), în colinde, în cântările mânăstireşti şi de la Oastea Domnului, dar chiar şi în acatiste, mai ales cele luate „de la zero”, adică cele ale sfinţilor români mai noi –Sf. Filofteia şi alţii. Ele se îmbogăţesc prin sonoritatea rimei, a minunii potrivirii ei, chiar dacă uneori limba se mai „stoarce" pentru a ajunge la finalul necesar. Unele imne sunt sărace prin mesajul lor (cele mânăstireşti şi de la Oastea Domnului pe alocuri). Dar muzicalitatea şi forma au de câştigat. Deci nu trebuie „dat cu piciorul" acolo unde se pretează , nu se poate „arunca şi apa din lighean şi copilul” în caz de eşec. Pericolele şi scăderile nu trebuie să prevaleze pentru o corectă evaluare a rimei în cult, ci un imbold pentru o şi mai mare atenţie şi adaptare a creaţiei. Rima este un domeniu insuficient explorat şi rămâne o posibilitate de dezvoltare a muzicii nebănuită. Ţine de o anumită regie, efort şi căutare, de echilibru în faţa unei intenţii  tradiţionale şi de specificitate ortodoxă conservatoare dar legitimă, efectul însă poate fi cel mai înalt, poate încălzi şi sensibiliza inimi demult împietrite, poate trezi simţul artistic în sufletele încă fragede, trepte poate de început pentru cei ce simt chemarea mântuirii.

Cântăreţul şi poetul menit să se zbată între două extreme: greiere leneş şi voce a cetăţii
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Când se află la vârsta alegerii între bine şi rău, între o meserie sau alta, atunci când se gândeşte ce viitor poate să aibă cu talentele pe care i le-a dat Dumnezeu, copilul apelează la părerea părinţilor, a profesorilor, a preotului, a mass-mediei sau a oricărei opinii venite de aiurea, dintr-o carte sau dintr-un proverb. Deşi de mic este învăţat să deseneze, să cânte, să recite poezii, deci să se manifeste artistic, iar acest lucru îi este o activitate plăcută, lejeră, apropiată jocului, fanteziei şi libertăţii de care se simte tot mai atras, totuşi, atunci când se măreşte, se loveşte de un refuz a tot ceea ce ştia să facă el până atunci: la maturitate i se cere să facă ştiinţă, matematică, şi tot felul de lucruri practice foarte exacte, manuale, repetitive. Schimbarea valorilor este drastică, la 180 de grade, în care munca  se ridică pe primul plan, producţia a tot felul de lucruri materiale, înregimentarea în tot felul de sisteme care să-i asigure un trai decent sau chiar înalt. Conflictul între manifestarea artistică şi viaţa de zi cu zi este unul destul de acut şi mai ales la vârsta alegerii unui viitor pentru copii el devine tot mai presant şi mai stringent de rezolvat.

   Una dintre ideile care se insinuează în mintea tuturor încă de mici este cea care răzbate din poezia „Greierele şi furnica”, fabula lui Jean de La Fontaine în care furnica munceşte tot anul pentru ca atunci când vin vremuri grele să aibă cămara plină, iar greierele, în schimb, când era frumos afară şi hrana se găsea din belşug şi fără greutate, stătea şi cânta la chitară, apoi, când au venit vremuri mai grele, şi-a dat brusc seama că nu are ce să pună pe masă.

   De aici şi până la desconsiderarea oricărei manifestări artistice nu este decât un pas, mai ales cântarea fiind vizată direct. Iar dacă cineva ar vrea să spună că această idee este doar a copiilor, că se referă doar la lumea lor, trebuie să-i reamintim cât de folosită şi de pregnantă era ea în cultura proletară şi comunistă  a atâtor ani şi generaţii antedecembriste în care producţia, muncitorul şi ţăranul erau modelele de urmat, profesorul, artistul, cântăreţul erau „leneşii" , cei care făceau treaba cea mai uşoară, „eaaa, să zică trei vorbe, acolo" …

   Unele evenimente tragice precum moartea unuia dintre oamenii de cultură ai vremii, a unui poet, a unui artist, pune din nou pe tapet acest conflict care devine structural şi psihologic, modelator de caractere şi destine, pricină de lupte ideologice, partinice, factor de evaluare şi apreciere, principiu axiologic şi chiar retributiv. În acest moment se resimte pe de-o parte lipsa artistului, ca un gol lăsat în inima omului de rând ca şi a oricărei personalităţi, iar pe de altă parte acuzaţiile pentru lipsa aprecierii faţă de munca lui, lipsă de apreciere care i-au grăbit sfârşitul.

   Nu putem suspecta pe La Fontaine de socialism şi idei proletare chiar dacă era francez, trăitor chiar cu puţin înainte de revoluţiile „democratice” (sec. XVII). Dar ideea artistului leneş (care se aplică un pic, putem spune, multora) a prins repede şi iată câte valuri face până astăzi, ca dilemă existenţială.

   Putem însă vedea că de fapt artistul are nevoie întotdeauna de o anumită detaşare de lucruri, de o atitudine oarecum contemplativă, distanţată de subiectul ce-l abordează, o stare meditativă care să-l conducă la esenţe, o stare care să permită şi o anumită revelaţie, o descoperire care vine foarte adesea de sus, pe cale harică, divină.

   Fără acest moment de atingere a punctului culminant şi de privire puţin în urmă, asemenea celui care urcă un deal şi când ajunge sus simte instinctiv nevoia să întoarcă privirea în urmă, să contemple calea pe care a parcurs-o, ca pe un test pe care tocmai l-a trecut, fără această clipă de răgaz n-ar putea trece mai departe, n-ar putea creşte, n-ar putea să spună ceva ce alţii nu au văzut.

   Detaşarea de eveniment, de ceea ce este general acceptat, scoate pe artist din limite partinice, din prejudecăţi şi complexe partizane, apropiindu-l de esenţe, de obârşii, de general şi particular, de static şi dinamic, de permanenţe şi temporalităţi. De aceea privirea lui este una mai obiectivă, îngăduindu-i să se alieze universalului sau să lupte contra temporalului  şi a ceea ce este caduc. În cadrul comunităţii vocea lui s-ar putea să nu fie la fel cu a celorlaţi, chiar dacă doreşte binele tuturor. S-ar putea apoi ca vocea lui să consune cu a celor mulţi care urmăresc aceleaşi valori universale şi benefice, devenind o voce a cetăţii, un purtător de cuvânt sau un justiţiar, cel mai adesea unul nonviolent, graiul fiind singura-i armă, arma care poate să ajungă „până-n despărţiturile sufletului" .

   Desigur că fiecare artă are graiul ei, instrumentele cele mai fine, universul cel mai divers de simboluri  şi asemănări care să-i permită să transmită o anumită atitudine, o cale de urmat sau să fixeze o anumită experienţă. Aceste elemente de care dispune sunt însă structurate atent, armonic, condensat, opera de artă fiind de aceea o miniatură, un fascicol de lumină, o lucrare care sugerează efortul depus, efort care devine jertfă, dăruire, pusă altruist la dispoziţia tuturor, mai ales generaţiei concomitente, dar şi a celor următoare.

   De aceea opera de artă nu este o realizare facilă, nici la nivel creativ, nici ca înţelegere, deşi de cele mai multe ori ea trebuie să fie cât mai accesibilă, acesta fiind scopul principal, comunicarea. De aceea de multe ori ea poate părea copilărească, lejeră, fiind din acest motiv declasată, mai ales de „proletari” sau „ţărani" . Creaţia şi armonia sunt însă cel mai adesea nişte minuni, nişte potriviri neobişnuite, „nenaturale”. Nu sunt nicidecum rodul întâmplării, dezordinii, ci reflectă întotdeauna o intervenţie, umană, divină foarte de multe ori.

   Poezia  şi cântarea sunt vârful de lance al acestei armonii, ca rimă textuală sau conceptuală, ca sunet şi vibraţie. De aceea ele devin mici victorii atunci când potrivirile sunt descoperite, devin mici motive de bucurie şi minunare, chiar şi pentru cei ce nu le înţeleg pe de-a-ntregul. Armonia de cuvinte sau de sunete sunt percepute cel mai intens şi mai popular, urechile cele mai neavizate fiind adeseori arbitri cei mai atenţi. Oricine simte că ceva deosebit este acolo, că este ceva care iese din normal, că ceva este mai sus şi ceva este mai jos.

   Totuşi este nefericită neaprecierea pentru efortul depus de acel cineva care s-a ostenit pentru o lucrare de artă. Şi nu poate fi primit uşor refuzul de către cel care doreşte să dăruiască ceva: să dăruieşti şi să nu primeşti decât dispreţ nu cade bine nimănui. De aceea arta devine din ce în ce mai mult jertfă necondiţionată, vizibilă cel mai mult la despărţirea de ea, la dispariţia autorului, la momentul perceperii golului rămas în urmă. Şi răsplata  rămâne de cele mai multe ori aşteptată în cele de sus şi nu printre contemporani.

   Cântăreţul poate fi privit ca un artist leneş, dar numai dacă priveşti foarte închis momentul întâlnirii cu arta lui. El are în spate o întreagă contemplaţie, înţelegere şi efort, pentru câteva clipe de armonie fiind necesare perioade întregi de căutări şi exerciţii, ceea ce poate fi catalogat banal având nevoie de experienţe îndelungate şi decantări.

   Apoi şi comunitatea are nevoie de momentele ei de detaşare, când altul este chemat să-i exprime neliniştea şi experienţa, are nevoie de acea voce a cetăţii care trebuie să „stea” şi să cugete în locul ei. Cântăreţul este chemat să facă acest lucru, poetul, dacă este în stare să esenţializeze ceea ce se întâmplă, să păstreze mărturia generaţiei, să o dea mai departe ca educaţie şi tezaur axiologic, ca valoare ce poate deosebi lucrurile. Cântăreţul şi poetul ridică ştacheta vieţii de zi cu zi, îi solemnizează momentele cheie, adăugând demnitate şi respect nu numai evenimentelor, ci şi autorilor lor.

   Înălţarea şi demnitatea sunt atribute şi idealuri atât de general umane, care au suport şi obârşie chiar de la creaţie, de la Dumnezeu cel Sfânt, cel ce ne îndeamnă să fim sfinţi de asemenea. Poetul şi cântăreţul se înscriu în acest urcuş care nu este numai al lor, ci se răsfrânge şi asupra celorlalţi, devenind de aceea motive de cinstire sau cel puţin de relativă îngăduinţă, pentru că sunt expresii ale respectului şi cinstirii faţă de sine.

   O altă concluzie este şi aceea de a lăsa copiii să urmeze şi o carieră muzicală sau cel puţin să aibă preocupări artistice, de orice fel, căci ele sunt forme de jertfă, de dăruire, de educaţie şi autoeducaţie, de emulaţie şi autoemulaţie. Acestea disciplinează caracterul, il mobilizează pentru muncă, îl apropie de libertate, de joc, de destindere şi regăsirea sinelui, de odihnă ca şi de creaţie. Iar creaţia este atribut divin şi oamenii devin astfel câte un pic divini, se sfinţesc şi se împărtăşesc de idealul pentru care ei înşişi au fost creaţi.

Căutând pe Moş Crăciun aflăm pe Dumnezeu
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Naşterea Domnului Hristos n-a fost un lucru uşor. La fel cum viaţa sa a fost una divină şi umană în mod deplin, şi naşterea sa trebuie să fi fost umană  şi divină în acelaşi timp, având caractere şi de un fel şi de celălalt. Şi aşa cum o naştere umană este un fapt atât de energic, de dinamic, de conflictual până la urmă, în lupta cu natura, cu viaţa, cu limitele noastre, aşa trebuie să fi fost şi cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, cu Dumnezeu Însuşi care în mijlocul răutăţii acestei lumi s-a hotărât să trimită pe Fiul, pentru a lua chip de fiu. Naşterea în sine a fost deci o izbândă, o minune de la un capăt la altul, cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut în mijlocul răutăţii, al necredinţei, al fariseismului, mândriei şi falsităţii, al sărăciei şi frigului, al uitării şi nesocotirii aproapelui: un crin în mijlocul pustiului.

Dar odată cu Naşterea Mântuitorului s-a mai născut ceva: prilejul de bucurie, motivul de veselie, de comemorare, de sărbătoare. Asistăm deci la o dublă Naştere: a Fiului divin şi a sărbătorii sale aniversare –Crăciunul. Şi amândouă aceste naşteri s-au făcut greu, implicând forţe la fel de nebănuite, de conflictuale, partinice, umane şi supranaturale.

Moş Crăciun devine astfel o metaforă a acestei întregi lupte şi izbânde, care ne dau motivul unei bucurii pe care de multe ori nu o putem cuprinde în esenţa ei, pentru că are rădăcini atât de adânci, pe cât de lungi au fost aceşti 2009 ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, şi pe cât de mulţi ani s-au scurs de la Adam până la noi (nu aşa se spunea despre Domnul Hristos, că este „noul Adam” ?).

   Cuvântul „metaforă” n-a fost ales doar ca metaforă, ca atribut al frumuseţii, pentru că ea ne introduce în dilema veşnicei întrebări copilăreşti: Moş Crăciun este real? Şi ştim cu toţii că el intră de multe ori pe uşă la grădiniţe, la serbări, la Polul Nord, în Laponia etc. Primeşte scrisori, trimite daruri, angajează reni, sănii… Este acolo, e cineva lângă noi, care face ceea ce ştim cu toţii că trebuie să facă Moşul.

   Metafora este cea care ne face să rememorăm nişte adevăruri, sfinte, dar şi să visăm în jurul lor, să le umanizăm, să le apropiem, să le fetişizăm, să le concretizăm pe cât posibil, să le sărbătorim pentru a ne înălţa pe fiecare, mic sau mare, tânăr sau bătrân. Moş Crăciun a fost poate păstorul care a văzut pe îngeri şi a adus apoi daruri de hăinuţe Mântuitorului, a fost poate gazda care s-a îndurat doar în peştera animalelor să permită naşterea cea sfântă, îmblânzindu-şi singur firea apoi, a fost poate Moş Nicolae care a devenit la nordici Moş Kringle sau Santa Klaus, a fost poate doar numele unei „buturugi" care era arsă în noaptea cea mai lungă pentru a ajuta soarele să-şi revină şi să aducă din nou primăvara, nume care a fost personificat aşa cum am personificat pe Sfânta Duminică, Sfânta Vineri.

   Plutim şi astăzi în ceaţa onirică, a visului şi imaginaţiei, a nesiguranţei care ne dau tuturor totuşi o gură de aer proaspăt, un pic de libertate, pentru a ne manifesta fondul creştin şi lăuntric, prin care să ne apropiem de ceilalţi, pentru a ne ajuta, a dărui, a ne înfrumuseţa viaţa şi monotonia muncii fără sfârşit.

   A existat un moment în viaţa Mântuitorului în care El a prins parcă intenţionat esenţa Sărbătorii ca prilej de bucurie şi poate esenţa însăşi a Naşterii sale. Este vorba de vindecarea femeii gârbove (Luca XIII) când Domnul Hristos a mustrat pe cei ce voiau punerea într-o ordine şi o lege a însăşi ideii de sensibilitate şi ajutor faţă de semeni (evreii rigorişti din neamul său îi cereau să vindece numai în afara zilei de odihnă), când Domnul spunea că trebuie să fim trataţi mai frumos decât animalele (El însuşi a fost lăsat să se nască printre animale –culcat în iesle), când arăta că Satana, cel rău, ne ţinea legaţi şi El –Hristos, Cel Uns era cel menit să ne scape de acest jug, când învăţa că sărbătoarea este ziua de sfinţire a noastră, de apropiere şi asemănare cu Dumnezeu prin milostenie şi jertfă. Mântuitorul spunea: „Nu se cădea să fie dezlegată această femeie din legătura Satanei tocmai în ziua de sărbătoare –sâmbăta" ?  Această dezlegare nu este doar prilej de însănătoşire, ci devine motiv de bucurie, bucurie personală care se răsfrânge asupra tuturor prin semnificaţiile sale, care se potriveşte atât de bine cu sărbătoarea odihnei, odihna cea adevărată, protejată de toată răutatea, în sânul Fiului, în sânul lui Avraam şi al Sfinţilor, în sânul lui Dumnezeu. Şi semnificaţiile sunt destule: că Iisus este Domnul cerului şi al pământului, că are putere peste toate, că El poate reface însăşi fiinţa umană, trupeşte şi sufleteşte, aducând pacea şi binecuvântarea.

   De aici învăţăm deci ca de sărbători să ne ajutăm, să ne îmbunăm, să ne sfinţim, să ne ridicăm la standarde divine, dăruind, spovedindu-ne, postind, împărtăşindu-ne, luând anafură sau aghiasmă, închinându-ne, participând la o slujbă, aprinzând o lumânare sau o candelă, jertfind un ban sau o pâine.

   Sărbătoarea este o zi specială, cel puţin prin semnificaţiile ei rememorative. Putem fi buni tot anul, deşi nu prea este cazul cel mai adesea. Şi atunci nu este necesară o asemenea zi? Pentru noi cei păcătoşi? Ca să ne mai revenim un pic? Astfel sărbătoarea comunitară devine şi sărbătoare personală, care întăreşte corala celor ce cântă de bucurie. Suntem chemaţi să înfrumuseţăm deci sărbătoarea cu sufletele noastre, să devenim noi candelele care luminează în întunericul animalicismelor şi antagonismelor fizico-chimice. Valenţele estetice pe care le adăugăm apoi  lucrurilor, altminteri banale, naturale, se bazează pe efort, pe migală, transformându-le în lucruri preţioase, numai bune de dăruit, de jertfit. Dăruim semenilor, jertfim lui Dumnezeu, cel care s-a jertfit pentru noi trimiţând în lume pe Fiul Său. Dăruim munca noastră, timpul nostru prins în lucrurile migălite, ne dăruim pe noi înşine, ne punem în slujba celor apropiaţi, celor care ne cer ajutorul, în nevoie fiind, în sărăcie şi neputinţă, nu în lene şi pomană aşteptată.

   Viaţa adevărată implică mult neprevăzut, multe accidente şi greşeli, neputinţe şi multe, multe limite. Cum poţi să pui ordine şi disciplină în toate acestea, când nevoile sunt atotprezente, ca un sac fără fund. Dacă sărbătoarea este o încercare de împlinire a acestei nevoi de sistematizare a ajutorării, ea ne lasă un pic de libertate, aşa cum Mântuitorul sugera în cazul femeii gârbove. Să facem fiecare ceea ce putem, când putem, cât ne lasă inima şi ne cere sensibilitatea.

   Dumnezeu trimite întotdeauna un înger al său acolo unde oamenii au pus un strop de jertfă, aşa cum trimite un înger păzitor acolo unde părinţii dau naştere unui copil, aşa cum trimite suflarea sa pentru a da suflet celui nou născut. Poate aşa înţelegem cum Dumnezeu a trimis un duh al Crăciunului, un înger cu chip de „Moş" , care ştie multe şi poate multe. Dar în esenţă nu vrea decât să ne călăuzească prin lucruri, prin daruri, prin sentimente vii, la singurul fapt prin care a pus la cale transformarea acestei lumi: Naşterea Fiului Său.

Oameni şi animale, arabi şi români
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Diferenţierea poate pleca nu numai de la proprietăţile fizice specifice. Acestea există, sunt lăsate de la Dumnezeu prin creaţie, aşa a făcut Dumnezeu lumea. Şi tot de la Dumnezeu vine şi ierarhia, scara valorii şi întâietatea poate în vreme de criză, prin cuvintele spuse de Mântuitorul: „Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor" , cuvinte adresate femeii cananeence (Matei XV, 26). De data aceasta diferenţierea simţim că este bazată pe altceva, pe relaţia ce există între noi, pe filiaţie, pe rudenie, pe castă am putea spune, pe neam, pe specie.

   Mărturisim că acest cuvânt hristic este unul cam greu de digerat, cu sensuri aproape insondabile, care ne duc cu gândul la situaţii concrete de viaţă foarte diverse, pe care ne-am obişnuit să le punem într-o anumită ordine a valorii şi care nu concordă până la capăt cu cele spuse mai sus.

   Primii vizaţi sunt câinii şi toate animalele, faţă de care ne raportăm adesea, în feluri foarte diferite, de multe ori nu foarte conştiente: odată le iubim foarte mult, le creştem, le alintăm, altădată le dăm în cap şi le punem în tigaie. O explicaţie „conştientă" însă ne vine din partea Bisericii, care spune că animalele nu au suflet, acesta fiind poate motivul pentru care Dumnezeu i-a zis lui Petru în viziunea feţei de masă pline cu animale: „Junghie şi mănâncă" (Faptele apostolilor). Desigur că şi aici se pot isca discuţii, pentru că de fapt nu era vorba de animale propriu-zis, ci de oameni şi anume de cei păgâni, socotiţi de multe ori în acest fel de tradiţia veche iudaică. Iar „junghierea” şi „mâncarea" însemnau de fapt botezarea şi primirea lor în Biserică de către Petru. Dar dincolo de parabolă rămâne totuşi imaginea şi sensul primar, cel pe care îl practică toată lumea, inclusiv cea animală, hrănirea.

   Aici am putea face o remarcă, arătând poate un nivel superior de viaţă, venind tot de la Domnul Hristos: să ne hrănim toţi cu pâine mai bine, decât să ne mâncăm între noi.

   Pentru că ne-am întors la cuvântul cel dintâi, trebuie să luăm în seamă ierarhia om-animal, bazată am putea spune pe specie, deşi sunt destui care ne spun că omul nu este decât un alt animal, încercând cu tot dinadinsul să ne facă să ne comportăm astfel. Iar rodul este că foarte mulţi oameni se conformează în foarte multe privinţe: se dezbracă în public, prin toate revistele, îşi fură mâncarea în loc s-o cultive, omoară pentru a rămâne în centrul atenţiei. Acestora toţi le arată Domnul Hristos că totuşi nu trebuie să fie aşa: superioritatea este să fim oameni, cu suflet şi înţelegere, cu dragoste şi jertfă, cu muncă şi cu rezistenţă, cu dreptate şi într-ajutorare, cu sensibilitate şi decenţă.

   Apoi, dacă ne purtăm într-un anumit fel cu animalele, trebuie să ne comportăm altfel faţă de noi, ceilalţi. Dacă înţelegem să ne purtăm frumos cu un animal pe care apoi î-l jertfim, cu cât mai frumos trebuie să ne purtăm cu oamenii.

   Atenţie mare însă că excepţii de la regulă se mai găsesc, aşa cum şi Mântuitorul a ajutat pe femeia cananeeancă, deşi era de alt neam. Principiul de castă nu funcţionează întotdeauna, ci doar în vreme de criză, deşi sunt convins că mulţi ar susţine cu mâna pe inimă că ei sunt totdeauna în criză. Se vede astfel că iubirea şi înţelegerea sunt calităţi care trebuie să vină din interior, nu din lege, manifestându-se de aceea la fel faţă de toţi, oameni de toate felurile, animale.

   De multe ori avem convingerea că unii oameni, de alte naţionalităţi, de alte etnii, de alte confesiuni, sunt mai răi, mai necivilizaţi, inferiori nouă, justificând astfel susţinerea ideii de castă. În sensul acesta facem diferenţa între arabi şi europeni, făcând deseori referire la temperamentul lor mai năvalnic, mai incandescent, mai inflamabil. Concluzia trasă uneori era că un regim comunist, o mână de fier este imperioasă pentru ei, o autoritate chiar dictatorială, în lipsa căreia ajung foarte uşor la comportamentul dinamitic, la atitudinea răzbunătoare şi criminală. Aici se vede că nu se pot opri, că nu pot să meargă decât până la capăt şi totuşi…

   Am cunoscut un arab, am petrecut câteva zile împreună, am mâncat, am vorbit, am dormit. Un om mai în vârstă, ceea ce spune ceva despre temperamentul lui, destul de dibaci să conducă un autocar, destul de deschis ca să facă pe ghidul, un arab creştin totuşi, ţinând la o anumită tradiţie de acest tip, în ciuda presiunilor de tot felul. Trăise o perioadă în occident, chiar şi în România. Avea un respect deosebit faţă de români, ca şi faţă de ceilalţi oameni, chiar şi evrei. Mister Faim, aşa îi ziceam. Tipologia sa nu se prea potrivea cu ceea ce ne-am învăţat să credem despre arabi, dintr-o obişnuinţă care poate să fie adesea nerealistă, în care sărăcia  ce domneşte de foarte multe ori în cazul lor are o greutate foarte mare. Ceea ce nu era cazul lui Faim, care se menţinea într-o stare de relativă bunăstare, totuşi printr-un risc asumat foarte mare: o investiţie în afaceri, bazată pe un mare împrumut bancar. N-avea atitudini extreme, negativiste, ci trăia echilibrat, mai echilibrat decât o doamnă româncă de etnie romă, avocată de exemplu, care arunca bagajul propriu pe motiv că a plătit degeaba bacşiş. Mai echilibrat decât un şef de agenţie care învinovăţea pe toată lumea pentru dificultăţile provocate de sistemul impus chiar de el.

   Tensiunea există între toţi oamenii, întotdeauna, forţaţi însă să traiască cu ea dacă vor cu adevărat să facă ceva, să trăiască. Un exemplu minunat şi de mirare poate fi socotit Ierusalimul, ca oraş în primul rând turistic, aflat la confluenţa a trei mari confesiuni: creştină, mozaică şi musulmană, centrate aici prin vechime la unii, alţii prin posesie, alţii prin vestigii. Tensiunea este maximă şi totuşi, de dragul turismului, comerţului, de dragul credinţei în acelaşi Dumnezeu poate, cu toţii se potolesc, se comportă altfel, mai îngăduitor, mai deschis, mai comunicativ, mai permisiv. Poate este şi acesta un efect al harului divin ce se revarsă asupra cetăţii, poate este şi o formă de civilizaţie mai avansată, bazată pe o cunoaştere reciprocă mai bună, pe o conştiinţă mai puternică a dependenţei unora faţă de ceilalţi. Acesta este primul pas poate. De aici vedem şi necesitatea civilizaţiei, tocmai ca deschidere şi cunoaştere reciprocă.

   Cunoaştem deci că avem o anumită filiaţie ca oameni, ca planetă pe care trebuie toţi să ne-o îngrijim ca pe propria grădină, pentru a preveni criza şi ascuţirea deosebirilor. Acestea sunt cel mai adesea oemeneşti, personale, exterioare şi nu convin atitudinii interioare de iubire, înţelegere şi ajutorare. Apoi, dacă şi Dumnezeu face excepţii de la diferenţe…...

   Ni se spune adeseori: asta aparţine statului, asta este o graniţă, omul acesta este bun, acesta nu este bun, pentru ceva… Peste tot vedem diferenţe, poate din ce în ce mai multe, poate din ce în ce mai sufocante. Nu mai putem respira, nu mai putem merge, nu mai putem iubi „de atâta străinătate”. Şi se simte din ce în ce mai multă artificialitate, bariere omeneşti de cele mai multe ori, puse în cale cu obstinaţie, chiar de către cei pe care îi considerai ai tăi, dovediţi de multe ori mai depărtaţi filiativ decât cei străini.

   Comportamentul mafiot, de stăpânire interesată şi forţată, de exploatare, care a fost considerat depăşit de epoca modernă, revine din păcate în forţă şi democraţia pierde parcă teren. Tendinţa animalică se resimte parcă tot mai mult. De aceea cuvântul incipient al Mântuitorului devine tot mai stringent, mai imperativ, mai necesar, de a ne ridica din animalitate la filiaţie.

   Este valabil aici un exemplu animalic, venit din lumea insectelor, de la albine, cele care au o mulţime de similitudini cu privire la sistemul nostru de castă. La ele, dacă nu respectă un anumit protocol, regulă de viaţă colectivă, a doua zi au murit, cu toatele, întreg roiul. Ceea ce nu ne dorim cu privire la noi, oamenii. Colectivitatea impune noi standarde, care devin adeseori superioare individului. Standarde care ni se par nişte idei. Diferenţele sunt de fapt idei. Idei care nasc tensiuni. Tensiuni care ne dau totuşi viaţă şi dacă le conştientizăm, încercând să le armonizăm, să le micşorăm, să le prioritizăm, ne ajută să ne umanizăm.

Adventism şi ortodoxie, ziua a şaptea, ziua odihnei
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Capitolul  zilei de odihnă este unul foarte vast şi m-am mai lovit de el atunci când cineva odată spunea că provine de la Sf. Constantin cel Mare. Asta e teza adventă că totul vine de la Sf. Constantin. Realitatea era că acesta nu a hotărât nimic, ci tot ce s-a dispus, inclusiv Ziua de odihnă a duminicii, data Paştelui şi altele proveneau din dispoziţiile sinoadelor locale şi mai ales cele ale Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Iar acesta nu a inventat roata, ci a consfinţit tradiţia Bisericii, deci ceea ce era deja în practică. Temeiurile Duminicii vin de la Mântuitorul care spunea că este Domn şi al Sâmbetei, deci o poate schimba, că Sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă, deci un motiv să nu înţelegem de ce ţin advenţii atât de mult la ziua aceasta a lor. Musulmanii nu ţin nici sâmbăta, nici Duminica, ci vinerea. Însă pentru advenţi este transformată într-o armă confesională arbitrară, care să le asigure mai mult o haină distinctă decât să reflecte istoria creştină.

   Noi spunem că Mântuitorul a înviat sâmbătă spre Duminică, iar această minune este mai mare decât orice motivaţie vechitestamentară, însemnând re-creaţia lumii, pe bazele noi ale credinţei hristice, pe baza simbolismului învierii şi nu pe regresul într-o lege limitată căreia noi îi spunem „Sâmbăta morţilor" . Primii creştini au ţinut şi ei Duminica (Faptela Ap.), mai ales într-o formă pe care noi o moştenim un pic modificat: ziua care începe de seara, de la apus, cu slujba care se făcea noaptea spre duminică, cu slujba care s-a mutat astăzi un pic mai târziu în timpul zilei de Duminică.

   Mântuitorul s-a arătat în două Duminici, Sf. Ap. Pavel predica Sâmbătă noaptea spre Duminică, frângerea pâinii se făcea sâmbătă seara spre Duminică, lucruri pe care le păstrăm şi noi, aproape toţi creştinii, de două mii de ani. Cum vin advenţii de la Hellen White (1875) încoace să spună că toţi aceştia au fost nişte proşti, păcătoşi, inculţi sau rău intenţionaţi, părăsiţi atât deDumnezeu, care i-a lăsat să moară în această cumplită greşeală… Rămâne totuşi interesant că ortodocşii respectă un pic şi sâmbăta, care devine a doua zi de sărbătoare a săptămânii în care se fac pomenirile pentru cei adormiţi şi cele mai multe Liturghii. Este un semn de respect al unor vechi rânduieli testamentare, dar nu trec pe primul plan.

   De fapt adventismul este un mozaism creştin, ca de altfel şi cel al Martorilor lui Iehova care încearcă un creştinism apropiat istoriei lor evreieşti, dar care are mai puţină relevanţă pentru cei de alte neamuri. Duminica respectă porunca a patra pentru că pică şi ea din şapte în şapte zile, chiar dacă nu se numeşte sabat, tot zi de adihnă este, respectând dacă nu litera, cel puţin duhul poruncii. Apoi evreii nici nu aveau Sâmbătă până la Cele 10 Porunci, celelalte popoare la fel. Revoluţia Hristică a fost una mai mult spirituală, vizând aprofundarea fondului legii, ducând la o libertate a formei de închinare şi a literei care i-a asigurat facilitatea asimilării de către toţi oamenii, indiferent de neam.

   Că totul este o făcătură adventă am observat-o atunci când ei chemau ortodocşi la muncă Duminica, bătându-şi joc nu numai de această zi, ci şi de aceşti oameni cărora spun ei că le vor „binele".

   Până la urmă totul nu este altceva decât o diferenţă de formă a închinării, care ar trebui să fie mai puţin importantă decât închinarea însăşi. Mai rău când disputa aceasta duce la lipsa închinării, de orice fel. Până la urmă este absurd să vină cineva, de nu ştiu unde, să-ţi spună cum să te închini, să-ţi dicteze ţie sentimentele care trebuie să vină din interior.

   Totul poate fi considerat o formă de tradiţie, de obişnuinţă, atâta vreme cât nu faci rău nimănui. Când impui ceva seamănă a mafie…. De aceea nu trebuie accentuate prea mult aceste diferenţe, mai mult decât a arăta o istorie aşa cum a fost, cu nişte concluzii la care fiecare a ajuns într-un mod propriu, pe măsura posibilităţilor de înţelegere.

   Ar fi de văzut dacă adevărul poate schimba pe cineva... N-ar fi mai simplu să-l întrebe pe Dumnezeu decât pe un pastor care doreşte cu tot dinadinsul să ţină sub papuc pe cineva? Iar dacă două mii de ani de istorie creştină nu înseamnă un accept al lui Dumnezeu, atunci ce mai poate fi adevărat? Chemarea trebuie să vină de sus, nu de la un pastor adventist sau de la o Hellen White nu tocmai în toate facultăţile mintale după cum am reţinut de la cursul de Misiologie…. Restul este deşertăciune…...

Cântarea mai presus de teologie
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Oricine are ocazia şi poate a avut-o deja de a urmări dezbaterile unei conferinţe teologice, a preoţilor dintr-o Protoierie, în rândurile unui ziar religios sau într-o revistă. Aspectele vieţii religioase sunt atât de multiple şi cu atât de multe sensibilităţi şi complicaţii: familie, post, ajutorare, slujbe, canoane, publicaţii, efort, muncă, bani. Fenomenul este atât de ramificat şi cu atâtea persoane implicate că îţi aduce ameţeală şi oarecum teamă. Impresia de furnicar sau de stup apicol în plin cules este foarte apropiată.

   Cu toate acestea, nimic nu este mai deşertăciune… Sau dacă expresia e prea dură, putem să spunem că toate acestea nu sunt decât un preambul pentru altceva, o pregătire, o introducere pentru ceva mult mai simplu, mai clar, mai facil şi de o mie de ori mai important: cântarea religioasă.

   Dacă ne gândim că tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi oamenii este un pic de respect şi o expresie de viaţă pe măsură, atunci înţelegem că practicarea rugăciunii şi a cântării ca formă a ei superioară este idealul suprem pentru un om. Iar aici intră toată teologia, cu tot tipicul şi liturgica ce ţin de formele diverse ale cultului, cu toată legislaţia, canoanele şi morala ce caută să strunească viaţa preoţilor şi a credincioşilor astfel încât să fie demni a urca pe treptele Bisericii, cu toată dogmatica, istoria şi studiul biblic care să ne înveţe ce trebuie să spunem în rugăciune, care să ne îndemne, să ne convingă să urcăm acele trepte menţionate mai sus. Dar la capătul tuturor acestor trepte stă rugăciunea şi cântarea religioasă ca rod suprem al tuturor acestora, ca expresie a jertfei ce trebuie pusă până la urmă înaintea lui Dumnezeu.

   Poate ne întrebăm de ce cântarea şi nu doar rugăciunea trebuie să fie acolo pe treapta cea mai înaltă. Iar răspunsul ar putea fi acela că ea, cântarea constituie o recapitualare a tuturor eforturilor omului, de orice natură cognitivă sau artistică. Textul cântării înglobează literatura, filosofia, ştiinţa, toată raţiunea umană. Mişcarea rituală, înconjurul mesei, al altarului, al bisericii, punerile înainte vin să diversifice această cântare, sâ o sfinţească şi să o dedice scopului închinării. Ansamblul culorilor prilejuite de formele arhitectonice, de pictură, de iconografie, ambianţa parfumată de tămâie vin să completeze cercul tuturor simţurilor care să fie captate şi canalizate pe direcţia ascendentă, divină.

   Dar toaca cea mai sonoră, clopotul cel mai cristalin, vocea cea mai caldă sunt constituite de sufletul omului, cel care se află în spatele tuturor eforturilor lui, mai teoretice sau mai practice, mai artistice sau mai diurne. Iar acest suflet este căutat mai dinadins de Dumnezeu care spune prin Fiul său: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

   Iar muzica este tocmai sufletul pus să vibreze, pus să gândească, să imagineze, să creeze, să amenajeze lucrurile din jur şi pe cele dinăuntru, să le pună într-o ordine sugestivă, care să transmită mesajul său către Dumnezeu, mesajul închinării şi mulţumirii sale.

   Precum se ştie şi este acceptat de către toţi, sunetul vine de la Dumnezeu (La îneput a fost Cuvântul), pătrunde până la rădăcina fiinţei umane, cea care îl reflectă după putere, aşa cum arăta şi Petre Ţuţea, că noi reflectăm crâmpeie de Dumnezeire. Sunetul face să vibreze mai întâi urechea, apoi nervii, creierul, raţiunea şi sufletul. Toate sunt legate una de alta şi răspund, se cutremură pe măsură. Fiecare schimbare de notă, că este instrumentală, că este vocală produce efecte sensibile deosebite, constituindu-se într-un cod, într-o limbă cu caracter universal, penticostar, babilonic, glosolalic, uman şi divin, animalic şi vegetal, minaral şi chimic, pământesc şi celest. Dacă şi apa se resimte de pe urma sunetelor diferite şi animalele şi plantele deasemenea.

   Cântarea, mai ales cea vocală, este expresia cea mai directă a sufletului uamn, expresie care ţine de respectarea unui anumit cod, e adevărat unul destul de diferit în funcţie de fiecare popor, dar care poate fi reductibil cel mai adesea la forme simple, comune tuturor oamenilor şi restului naturii precum strigătul de durere, de bucurie, de frică, de nădejde, de dragoste, de ajutor.

   Cântarea poate fi redusă la elemente atât de puţine precum cele opt note muzicale, încât totul poate fi considerat o joacă de copil. Şi oare de câte ori nu ni se spune să fim precum pruncii?

   Atunci tot furnicarul, tot roiul de albine, tot zumzetul, toată teologia, toată complicaţia nu sunt decât un ocol imens pentru un lucru atât de simplu pe care îl poate face oricine (de aceea înţelegem cum un păstor şi un pescar au plecat să schimbe lumea, orice ţăran poate fi imperial, judecând dintr-o privire expresia artistică cea mai sofisticată, punând doar întrebarea: de ce?). Desigur că nu putem desfiinţa niciodată zumzetul teologiei, el definindu-ne ca oameni, ca expresie a connştiinţei noastre extrem de sofisticate, dar nici nu putem uita pentru ce el slujeşte.

   Rugăciunea, închinarea, cântarea sunt până la urmă ceea ce rămâne, comoara neîmpuţinată din ceruri, cea care a fost aleasă de Dumnezeu ca să ruşineze înţelepciunea înţelepţilor şi puterea celor tari. Încă un argument vedem aici pentru greutatea cântării sau teologiei, pentru accentul care trebuie păstrat dincolo de orice părere generală, de orice cutumă.

   Privită astfel, teologia şi viaţa, tot zumzetul devin mai uşor de cuprins, mai puţin înspăimântătoare, pentru că nu totul se reduce la putere şi acumulare, la înţelepciune şi metodă, ci mai poate fi şi efectul harului divin, al întâmplării şi al alegerii lui Dumnezeu, al smereniei sau mediocrităţii.

   Muzica poate fi considerată uşoară dacă se pune puţin suflet şi cu ea se poate ajunge tocmai în vârful piramidei, acolo unde sufletul se întâlneşte cu Dumnezeu.

   Se poate folosi expresia: teologia muzicii? Cred că mai degrabă teologie a muzicii, teologie pentru muzică sau muzica teologiei…

Legenda Păsării Spin, una din formele moderne ale „Drumului Crucii" şi un simbol al cântării frumoase
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Cunoscută din atlasele de faună a zburătoarelor din Africa de Sud şi America de Sud, pasărea-spin a devenit populară datorită rolului simbolic atribuit de scriitoarea Colleen McCullough în romanul său cu acelaşi nume (engleză –„The thorn birds" - 1977) referitor la ceea ce ceea ce este bun şi frumos în viaţă, obţinut însă cu mari sacrificii. Filmul apărut în 1983 cu Richard Chamberlain şi Rachel Ward în rolurile principale i-au sporit aura acestei păsări de talie mică ce trăieşte printre crengile spinoase ale copacilor. Puterea de seducţie şi forţa simbolică a acesteia se datorează unei legende amintite de autoare: „Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit. Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda” (traducere Gicuţa Nistor Cobuz . ─ Bucureşti, Ed. Miron, 1992).

Ideea de sacrificiu pe care o întruchipează legenda este legată de relaţia omului cu Creatorul său, pusă în lumină de povestea unui preot catolic ce avansează în scara ierarhică în dauna sentimentelor sale foarte puternice legate de o prezenţă feminină în viaţa sa.

   Cele două iubiri îi aduc deopotrivă clipe de mare bucurie ca şi momente de profundă durere, într-o paralelă fictivă cu istoria biblică a regelui David ce ia în căsătorie pe Batşeba cu preţul vieţii soţului ei, Urie Heteul şi cu pedeapsa morţii primului copil. Preotul este expresia păsării spin care caută ceea ce este mai important în viaţă, dragostea, cea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (chiar în această formă atât de personală a apropierii de partea feminină) –aceasta este spinul care aduce atâta durere, chiar şi moartea, dar care aduce şi sentimentul că nu ai trăit degeaba, că ai făcut ceva important, că ai lăsat în urmă ceva (un copil este rodul cel mai de preţ, dar poate şi cântarea, creaţia artistică).

   Conflictul celor două iubiri este unul aparent, de cele mai multe ori de origine omenească, datorat convenţiilor lumeşti care se luptă din răsputeri să pună ordine şi să facă distincţii foarte clare între impulsurile care ne domină, uitând că suntem aceeaşi oameni, care avem nevoie şi de una şi de alta… Cel puţin, învăţătura ortodoxă este mult mai apropiată acestei lupte existenţiale, mărturisind deschis această întrepătrundere a iubirii de Dumnezeu şi de semeni ce trebuie să ne călăuzească viaţa, exprimată exemplificativ în tradiţia căsătoriei preotului.

Ideea spinului care dă durere dar şi satisfacţie nu este însă nouă, având rezonanţe atât de puternice în noi, precum am văzut în foarte multe comentarii ale vieţii publice actuale, exprimate în diferite ocazii, de esenţă artistică şi nu numai.

   Pasărea spin a prins repede aripi în cugetele moderne, pliindu-se pe concepţii care ne caracterizează profund, concepţii de factură creştină evidentă. Desigur că ne putem referi la spinii din „coroana de rege" a Mântuitorului, la ţepuşa menţionată în avertismentul dat de Domnul nostru Hristos Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului sau la sabia ce a fost prezisă că va trece prin sufletul Maicii Domnului ca să se cunoască gândurile multor inimi. Ideea ce stă la baza tuturor acestor exemple creştine este cea despre puterea cuvântului mântuitor, a învăţăturii creştine care s-a validat prin jertfa pe cruce a Mântuitorului şi care stârneşte sentimente atât de puternice, de sfinţenie mai ales dar şi împotriviri. Mântuitorul a purtat această învăţătură pe cap, arătându-l ca pe un rege al făpturii, în ciuda durerilor şi morţii ce i-au fost provocate. Sfântul Apostol Pavel s-a izbit din plin de această învăţătură, încercând să lupte contra ei mai întâi, apoi căutând să o apere şi să o răspândească în toată lumea după comandamentul primit de la Mântuitorul în vedenia de pe calea Damascului. Maica Domnului a primit această sabie (spin) la pieptul său, răbdând atât durerea ascuţişului ei –durerea care alungă păcatul şi patimile, care transformă şi mântuieşte, folosindu-o însă şi în lupta cu necredinţa, cu ignoranţa şi răutatea semenilor.

   Legenda păsării spin menţionează totuşi şi cântecul, cel pe care ea îl articulează numai în momentul ei de maximă trăire şi sacrificiu, imprimându-i o frumuseţe nepământeană, izvorâtă din tumultul sentimentelor sale, care face lumea să se oprească în loc şi pe Dumnezeu să zâmbească.

   Da, cântecul are această putere, nu este o legendă numai şi avem un nor de mărturii care vin să ne confirme acest lucru. Alţii îi spun „cântecul de lebădă” (noţiune de origine grecească, de la Platon printre alţii), inspirând atât de mult poetica şi filosofia (Lucian Blaga), referindu-se la fiorul dinaintea sosirii clipei despărţirii de viaţa aceasta.

   S-a vorbit foarte mult de puterea muzicii de a transcende timpul, de a-l face să stea pe loc, cel puţin pentru unii, precum în istoria din Pateric cu îngerul în chip de vultur ce a vrăjit cu cântecul său pe călugărul ce nu înţelegea cum o mie de ani este ca o zi înaintea lui Dumnezeu, trezindu-se abia când toţi cei de vârsta lui muriseră de mult. Şi acest aspect nu este unul anecdotic sau moralist. Cu toţii simţim efectul trecerii timpului aproape pe nesimţite atunci când ascultăm o slujbă frumoasă la Biserică şi mai ales când cântăm şi participăm intens în cadrul ei. Acest principiu a fost ilustrat şi de scriitorul Mircea Eliade în nuvela „La ţigănci” sau de Eminescu în nuvela „Sărmanul Dionis”: transcenderea timpului, prin dragoste, prin muzică, prin vis, a devenit un mit, un ideal ascuns, o preocupare eternă, legată de tinereţea fără bătrâneţe, de viaţa veşnică, de alungarea din rai, de mântuire. Muzica îndeplineşte cu succes acest deziderat, fiind prezentă în marile momente ale omenirii: la creaţie –prin Cuvântul lui Dumnezeu, manifestat ca Persoană divină dar şi ca „sunet" ziditor, ca energie organizatoare, ca har proniator; la răstignire când cerul a tunat şi a plâns, pământul s-a cutremurat la vibraţia ce a străpuns universul, la unda ce a început să răstoarne toate cele din lume; la Cincizecime când vorbirea în limbi semăna cu o limbă universală, înţeleasă de toţi, aşa cum este cazul muzicii, folosită astfel de proorocul Samuel, de Saul înainte să devină rege şi să păcătuiască, menţionată de Sfântul Apostol Pavel drept „cântare duhovnicească" ; în Apocalipsă când îngerii cântă lăudându-şi Creatorul şi Mântuitorul alături de cei aleşi dintre oameni pe criteriul talentului de a cânta.

   Alcătuită din sunete cu anumite durate, frecvenţe –înălţimi, intensităţi –volum, amplitudine, timbre –forme ale vibraţiei, muzica propune o matrice temporală ce se impune cu atât mai mult cu cât cineva se apropie de ea, se transformă într-un vuiet al Duhului, într-o tornadă care înalţă tot ceea ce atinge, înscrie în alte dimensiuni, transportă în alte lumi, comunică vibraţii din alte zări, din alte străfunduri, cele ale sufletelor, fiind resimţită de oricine, chiar şi animale sau păsări, pentru că are esenţă divină, anterioară creaţiei noastre.  De aceea cântecul păsării spin şi al lebedei este atât de sfâşietor, ca de fapt al tuturor făpturilor pe pragul trecerii din lumea aceasta.

   De aceea acesta este cel mai frumos cântec, cel mai intens, mai sfâşietor, mai trist  sau mai zbuciumat, mai bogat şi mai adevărat, mai plin de viaţă, de viaţă care caută să se transforme în cuvânt nepieritor, în sunet ce poate fi ţinut minte, în avertisment pentru ceilalţi, în învăţătură transfigurată, esenţializată, în testament. Frumuseţea este nepământeană pentru că se învecinează atât de aproape cu lumea de dincolo, lumea esenţelor şi a perfecţiunii, a Divinităţii şi a Infinitului. Lumea stă în loc atunci când îi simte parfumul, parfum pe care l-a pierdut de mult, dar pe care îl are ca etalon al fiecărei celule a sa, îl recunoaşte dintr-o privire, ca o lumină reflectată în orice bucată spartă de sticlă, dar totuşi lumină sfântă. Dumnezeu însuşi o recunoaşte pentru că vine tot de la El, reflectat însă în făpturile sale, ca o mulţumire pentru tot ceea ce a dăruit din dragoste, ca un efort al acelora de a face ceva deosebit, demn de Destinatarul cel Sfânt. Cântarea este un astfel de dar, adresat în semn de mulţumire lui Dumnezeu, înfrumuseţat după putere şi după credinţă. Este rodul înţelegerii situaţiei existenţei noastre omeneşti şi pământeşti, al împăcării pe care am reuşit să o realizăm cu lumea, cu semenii, al învăţăturii pe care dorim să o lăsăm în urmă, a mărturiei pe care vrem să o punem înaintea Judecătorului Suprem.

   Jertfa păsării spin este un Drum al Crucii  realizat odată ca exemplu pentru noi toţi de către Mântuitorul, dar şi crucea pe care suntem chemaţi să ne-o purtăm fiecare dintre noi urmând acest exemplu. Romanul autoarei australiene este o replică modernă a învăţăturii că trebuie să ne sacrificăm pe noi înşine pentru Dumnezeu şi pentru semeni, pentru familie şi comunitate, îmbinându-le după a noastră pricepere, într-o armonie personală dar cu atât mai rezonantă, ca un cântec atât în ghilimele cât şi în adevăratul sens al cuvântului. Mai ales cântarea de strană, cea din altar, cea în comun de la slujbă trebuie să respire acest aer al vecinătăţii cu lumea de dincolo, al vieţii şi al morţii „dansând până la epuizare” cum aprecia un bloger semnificaţiile romanului amintit. Durerea vieţii şi a necazurilor, a neputinţelor şi a limitărilor trebuie să ne facă să cântăm cu jale, smerit, cu seriozitate extremă, doinit, „tărăgănat" cum aprecia cineva cântarea din Ardeal, melancolic, potolit, interiorizat, duhovniceşte. Bucuria trebuie să fie şi ea echilibrată, pentru că a cânta înseamnă totuşi efuziune sufletească, dar pusă în măsură, în matrice temporală divină, izvorâtă din mulţumirea faptului împlinit, a misiunii îndeplinite, a poruncii respectate, a sărbătorii ce aminteşte de momentele biruinţei credinţei celei bune. Cântecul păsării spin trebuie să devină o metaforă a oricărei cântări şi acest lucru l-am observat deja cu multe ocazii, chiar dacă nu pe deplin înţeles. El are adânci rezonanţe creştine şi nu numai, putând genera profunde meditaţii existenţiale ca şi frumuseţe artistică universală.

Preotul Arhimandrit Arsenie Papacioc
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   La ceas de priveghere şi priveghi aducem prinos de recunoştinţă preotului arhimandrit Arsenie Papacioc de la mânăstirea Techirghiol, trecut la cele veşnice astăzi 19 iulie 2011 şi facem pomenire de prilejurile minunate în care am fost rânduiţi de la Dumnezeu să ne întâlnim.

   Am inaugurat un obicei de mare interes pentru mine, de a vizita anumiţi duhovnici prin peregrinările mele şi am început cu părintele Teofil Pârâian de la Sâmbăta de Sus prin 2006 cred, iar anul trecut (2010) am reuşit să ajung şi la Techirghiol.

   Părintele Arsenie mi-era o cunoştinţă mai veche, de pe vremea când mergeam la mare pentru sănătatea fetiţei mele şi pentru recreere, neuitând să petrecem o perioadă la mânăstire alături de maici şi de acest mare duhovnic. Prima la sfat a venit soţia care a fost îndrumată către părintele de vrednică pomenire Gavriil de la mânăstirea Zamfira (trecut la Domnul în 20 august 2008), aflând că suntem din Prahova şi ştiindu-l, fiindu-i poate prieten, cunoscându-l ca bun învăţător (de fapt s-au cunoscut în timpul anilor de închisori şi prigoane comuniste, intrând chiar în relaţia duhovnic-ucenic (delatii pagină adiţională).

   Am slujit şi o sărbătoare înpreună, mi se pare de 6 august –Schimbarea la Faţă, având ca interlocutor un nepot al sfinţiei sale, coleg de facultate, purtând acelaşi nume. Am reţinut de atunci purtarea foarte blândă, oarecum rezervată, poate şi datorită vârstei, poate şi datorită relaţiei de conslujitor aproape necunoscut. Mi-a atras atenţia nu cu cuvinte preţioase, ci cu observaţia de a nu sta aşezat pe scaun, pe felon, pentru a nu lăsa o anumită formă inestetică acestuia, fapt care îmi revine în minte oridecâteori fac acest lucru, dovedindu-mi că era şi

 un om practic, atent la amănunte, situându-le înaintea teoriei şi filosofiei, aşa cum l-am aflat apoi, mai târziu.

  Intenţia mea era să văd ce părere are despre muzică, cea bisericească în special, dar nu numai, părere interesantă pentru un studiu al meu despre recitativul liturgic. L-am regăsit la Techirghiol în 2010, prin august, aşteptând un timp istovitor în soarele din faţa chiliei, urmând unui şir întreg de oameni care doreau să ia binecuvântare. Oboseala şi vârsta şi-au spus cuvântul, părintele fiind ajutat de o măicuţă la primire, luptându-se să mă audă mai întâi de toate, mai ales că veneam cu o cerere neobişnuită, fapt care l-a nemulţumit la început, făcându-l să ridice chiar tonul şi speriindu-mă să nu supăr cumva tocmai pe acela pe care venisem să-i arăt respectul şi să-i cer sfatul. S-a repliat însă repede, cerându-şi scuze pentru lipsa auzului şi vorbindu-mi apoi cu blândeţe.

   Mi-a reamintit de cântarea îngerilor, fapt care arată un anumit folos al muzicii şi o anumită curăţenie, sfinţenie a ei, atunci mai ales când nu este aservită distracţiei şi dansului. Invitaţia la meditaţie a fost făcută prin sesizarea unui episod de pateric, pe care l-am tot căutat după aceasta, cel cu un înger sub formă de vultur care cânta aşa de frumos că un călugăr a uitat de existenţă şi timp, trezindu-se din transa în care a intrat după mai multe zeci de ani, realizând ce înseamnă cuvintele biblice cu mia de ani care este înaintea lui Dumnezeu ca ziua de ieri.

   Cuvântul a fost scurt deci, retezat de spiritul practic al părintelui care ştia că mai sunt oameni care aşteaptă afară, poate din oboseală şi efort dublate de neputinţă şi vârstă. Aşa am plecat, realizând că astfel pierdem, încet încet, mari duhovnici, mari personalităţi care ne pot face lumină eternelor noastre întrebări şi lacune, cărora numai ei ar fi putut să le dea pe faţă răspunsul, cu profesionalism şi experienţă, având sentimentul deci al unei iremediabile pierderi şi al unor copii bâjbâind de unii singuri în întuneric.

   Invitaţia la meditaţie s-a dovedit însă una benefică şi roditoare, chiar dacă la început nu am reuşit să găsesc mai nimic despre acel episod de pateric. Tema era însă una universală, a dorinţei ancestrale de depăşire a timpului şi a stricăciunii trupeşti, reiterată de un scriitor modern, Vasile Andru, după cum am avut mai întâi ocazia să observ, apoi regăsită în nuvela „La ţigănci” a lui Mircea Eliade, în „Sărmanul Dionis" al lui Eminescu, în basmele româneşti cu „Tinereţe fără bătrâneţe" , în filme moderne chiar, dar mai ales în esenţiala noastră tradiţie creştină şi biblică, a protopărinţilor edenici Adam şi Eva.

   Muzica are acest rol puternic în crearea unui vortex al ritmului şi al timpului, asemenea unei tornade, capabile să atragă tot ce se apropie de ea, să dea altă dimensiune unităţilor temporale, înscrise teoretic în ipoteza spaţiului curb, bazat pe ideile relativismului lui Einstein. Ea devine astfel mijloc de transcedentalizare a timpului, de efuziune, de evadare din legea şi materialitatea spaţio-temporală, din lumea aceasta, fiind pregustare a lumii de dincolo, a raiului şi a eternităţii. De aceea vedem că timpul petrecut la Biserică este unul relativ scurt, mai ales atunci când cântăm şi ne înscriem în matricea tipiconală a slujbei, uitând practic semnificaţia ceasului şi a orelor, crezând că totul a durat mai puţin, mai ales când ne face plăcere acest lucru, când slujirea este o bucurie şi nu o corvoadă.

   Mulţumită părintelui Arsenie aceste idei nu rămân de domeniul literaturii, al filozofiei sau al istoriei religiilor, ci corespund unei realităţi atât de profunde şi spiritualizate, cu rădăcini atât de adânci în fiinţa omenească cum este cazul trăirii veşnice. Chiar dacă este luată anecdotic precum în episodul de pateric sau ca în mărturia părintelui că singura muzică pe placul lui era cea a clopotelor de la slujbă, totuşi acest punct de vedere ne angajează atât de profund şi are conotaţii nebănuite în viaţa noastră.

   Poate tocmai acesta este rolul unui mare duhovnic, să te invite la reflecţie, la căutare şi analiză, la introspecţie şi autocunoaştere, la depăşirea prin forţe proprii a limitelor personale, în procesul ascendent al autoelevării şi sfinţeniei…...

ANTE DE CE MBRIE
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Ce semnificație o avea faptul că cineva visează pomi de Crăciun, brazi frumos împodobiţi cu ghirlande şi clopoței, cu globuleţe și lumini, păstrând totuşi îndrăzneala ramurilor verzi şi lucioase, care se ivesc aproape ameninţător, precum cristalele de gheață pe geam. Da, parcă este o fiinţă acest brad, strălucitor şi plin de viață, având în el întruchipate săgețile luminii, chiar dacă sunt verzi, având în ramurile sale structurate ca un fulg de nea o putere mai mare decât a gheții şi a frigului. Cum să nu te minunezi de această putere care rezistă acolo unde totul a murit, care trăieşte și strălucește chiar şi atunci când săgeți de gheață caută să-l acopere…

   Desigur că un astfel de vis are foarte mare legătură cu dârzenia din noi, dârzenia cu care reuşim să trecem peste toate greutățile vieţii și să găsim fărâme de lumină în noroi, puterea de a ne bucura un pic în mijlocul împărăţiei frigului, a vântului şi a nopții ce nu se mai termină.
O sărbătoare în Decembrie? În luna aceasta cea mai grea? Când soarele parcă a adormit? Când focul din sobă ne e singurul aliat? Da, pentru că la gura sobei încep poveștile, amintirile, se întăresc prieteniile şi se înmulțesc sentimentele de iubire, se ajută oamenii între ei şi îndrăznesc să viseze….

   Din „bube, mucegaiuri şi noroi” se nasc iar „frumuseți şi sensuri noi”, cum spunea Arghezi, care a fost monah şi a simțit fiorul credinței religioase, tocmai acolo unde inimile oamenilor îngheață, căci numai prin credință și curaj, prin încrederea unui ajutor de „Sus” şi prin lupta cu toți și cu toate lucrurile capătă altă valoare, alt sens…

   Acesta este sensul Crăciunului, viața care se naşte în mijlocul furtunii de zăpadă, speranţa care vine din ajutorul Divin, puterea care se înmulțeşte în noi prin harul lui Dumnezeu, mijlocirea Mântuitorului care ne aduce măcar dreapta judecată.
   Da, ne aducem aminte că este o dreaptă judecată care trebuie să guverneze lumea aceasta, dar va fi şi o „dreaptă judecată” care va pune lucrurile la punct, la adevăratul punct…. Căci la gura sobei şi visul şi nedreptatea ne dor la fel de mult….
Mai există dreptate? Da, şi să cântăm cu toţi „Lerui ler” care înseamnă „Aliluia”, Domnul fie lăudat! Da, El schimbă inimile şi rărunchii, îndeamnă la dragoste şi într-ajutorare, la daruri şi mulțţumire, la repararea greşelilor şi cererea iertării, la potolirea patimilor, a tutunului şi a altor lucruri care se dovedesc adesea mai puternice decât noi înșine. Există timp pentru toate, chiar dacă nu pentru toţi la fel de lung, chiar dacă timpul de-afară nu ne este prea prietenos.

   Precum crenguţa de măr care este pusă doar într-un pahar cu apă şi până la Crăciun putem să îi cântăm „Florile dalbe”, precum grâul pus de Sfântul Andrei doar într-o farfuriuţă creşte de putem să-l strângem şi să-i punem fundă, așa și noi să avem parte de minuni în viața noastră, ne refacem şi să mergem mai departe, având îndrăzneala bradului, credinţa Sfântului Nicolae, dreptatea şi milostenia lui, având ajutorul Mântuitorului chiar dacă este doar un Prunc. Să ne refacem nu numai pentru noi, ci și pentru a putea ajuta pe alţii, pe cei apropiați sau pe cei de departe…, pentru a crea şi a dărui lucruri frumoase, pentru a ne dovedi libertatea faţă de lucruri atunci când avem puterea de a renunţa la ele, pentru a câştiga libertatea de a iubi şi a ajunge măcar în umbra Celui ce ne-a dat iubirea.

Colind canadian
versiune Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



1. Când steaua sus pe cer suia
Şi omenirii strălucea
Îngerii toţi cântau
Se bucurau
Că Domnul s-a născut!
Când oamenii de chinuiau
Și la Dumnezeu se rugau
El a trimis pe Fiul său iubit
Demult proorocit…

Refren:
Ce soare minunat
Pe cer noi am aflat
De Fecioară născut
În braţe ţinut
Lumii un nou început!
Ce soare minunat
Tot răul a schimbat
Tot omul hain
De milă e plin
Şi cerul e mai senin

2. Magi de la Răsărit veneau
Şi daruri mândre-i aduceau
Păstorii fluierau
Se bucurau
Că Domnul s-a născut!
Și Maica sfântă lin cânta
Cu glasu-i dulce-l alinta
Într-un sărac lăcaş
În loc vrăjmaş
Iubirea a crescut!

Refren:
Pământul s-a mişcat
De toate el s-a mirat
Ce soare minunat
Pe cer noi am aflat
Prunc luminat!

Noua eră glaciară
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Se zice că va veni o nouă eră glaciară, o vreme când verile vor fi foarte scurte şi iarnă restul… Nu ca în Anctarctica, dar nici foarte departe, cel puţin aici la noi… Gândul trebuie să ne neliniștească nu numai pentru că ne vom întreba de unde lemne de foc, dar ne vom întreba şi cine va mai aduce lemne de foc, pentru că lumea este din ce în ce mai în vârstă și mai neputincioasă, din ce în ce mai rece atât în casă, cât și în suflet… „Răceala” asta nu mai pleacă deloc. Apoi mai e şi proverbul acela: boală lungă, moarte sigură…
   Cineva îmi făcea observaţie că aduc prea repede vorba despre moarte. Îmi spunea că la vârsta tinereți (mă adresam unor copii, printre puţinii care mă mai lasă să le adresez câte un cuvânt) eu vorbesc despre așa ceva?
   Nu observația m-a durut, cât atitudinea unui astfel de comentariu: ne facem că nu vedem ceea ce nu ne convine, acoperim, uităm, cocoloşim, ceea ce nu este deloc corect. Putem crede că dacă închidem ochii, lumea dispare, dacă ne ascundem cu capul în nisip ca struţul, nu vom mai fi văzuţi? Dacă nu vorbim de moarte, ea nu mai vine? O, cât de copii putem fi uneori…
   La fel este situaţia și cu Domnul Dumnezeul nostru. Putem zice că dacă noi nu credem, Dumnezeu nu există? Poate să zică așa firul de praf din univers care suntem noi? Poate încăpea gând mai plin de îngâmfare și de prostie în mintea unui fir de praf?

   Totuşi pe Domnul Dumnezeu l-au văzut atâţia că lumea toată n-ar cuprinde cărţile ce s-ar putea scrie (observația Sf. Ioan Evanghelistul). Și totuşi lumea este neîncrezătoare, atâta ne-am răcit și ne-am pervertit de nu mai credem nici ceea ce vedem cu ochii noștri. Și vârsta ne face să fim tot mai reci, căci nimic nu mai este nou, nimic nu ne mai mişcă, oboseala pune încet stăpânire pe noi şi nu numai oboseala, ci şi lenea şi lâncezeala şi somnul și boala şi… cuvântul pe care nu am voie să-l rostesc.
   Iată, mai glumim și cu lucruri serioase pentru că după Postul acesta mare care înseamnă un exerciţiu al … ah, iar cuvântul acela, un exerciţiu al părăsirii lumii acesteia și al intrării în împărăția cerurilor, urmează sărbătoarea cea mare a Paştelui, sărbătoarea învierii şi a vieții veşnice, ai cărei fii suntem de fapt, pentru a cărei menire am fost creați de Dumnezeu. Da, de sărbătoare voieşte toată lumea să vorbim pentru că suntem poate sătui de relele și neajunsurile care ne înconjoară. Pentru că simţim că şi Dumnezeu ne zâmbește atunci când vine Paștele, când şi soarele este lăsat să ne încălzească un pic, să ne mai dezmorțim un pic de primăvară, să ne mai punem un pic la punct cu treburile, cu grădina, cu tarlaua, cu livada, cu pășunea. E vemea planurilor de peste an, a visurilor măcar, dar şi a mobilizării efective pentru ceea ce ne-am propus. Ziua este mai lungă, ora s-a matinalizat, suntem plini de nerăbdarea recreării lumii, al reînvierii ei alături de re-Învierea noastră.
Am privit mai demult la un film documentar despre vara din Alaska, altă regiune îngheţată mai tot anul. Acolo este vară pentru foarte puțin timp, dar când vine aceasta viaţa explodează, totul se desfășoară într-un ritm amețitor, de la plante până la gâze și animale, într-o „gâlceavă” şi aglomerație de nedescris. Acasta este sărbătoarea vieții, Paștele făpturii întregi, în care fiecare ştie ce are de făcut şi cu frenezie merge pe drumul lui. Cât de importantă este lumina aceasta care vine de „sus”, căldura din afară şi dinlăuntru! Pentru că zice Mântuitorul undeva: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşște la nimic.

   Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viață sunt” (Ioan, 6, 63”! Căldura dinafară își are izvorul înlăuntru și dacă o urmărim doar pe prima, n-am realizat nimic, dobândim doar un trup inert, cel mult o mașină care nu funcționează. De aceea și trebuie să dăm cinstire adevăratului izvor al Vieții care este Dumnezeu.
   În această perioadă pascală este momentul punerii la punct a TREBUȘOAREI celei mai importante, cinstirea și cererea ajutorului real care vine de la Dumnezeu. Să dăm la o parte ochelarii de cal (cei care ne fac să vedem doar unde vrea „birjarul”), să renunţăm la privirea de copil și să înțelegem adevăratul reazem al Vieții, căruia trebuie să ne închinăm, lui Dumnezeu.
   Să ne încălzim de razele sale, de slujbele bisericeşti, de cântările ce ne încântă sufletul cu mireasma vechilor cazanii, de „pâinea vieții” care este Sfânta Împărtăşanie, de Anafură şi Paşte, de Spovedanie şi ghidare preoțească, de lumânare și tămâie, de rugăciune și smerenie…
   Să dăm la o parte gheaţa de pe noi, din noi, să lăsăm să se topească oamenii de zăpadă, privind cu ochi vii tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, considerându-le un cadou de sus, o posibilitate şi o oportunitate pentru fiecare din noi, în lumea aceasta care încă ne poate susţine dacă suntem oameni și nu trupuri inerte, fără Duh de viaţă.

Minunile Cuvioasei Parascheva
de Preot Paroh Pr. Dr. Duță Marian



   Se poate întreba cineva dacă mai face minuni Cuvioasa Parascheva sau este doar o poveste de demult ale cărei rămășiţe ne mai marchează astăzi viețile şi amintirea. Dilema este la ordinea zilei datorită batjocurii în care este luată credinţa neamului de către mass-media de fiecare dată când au loc procesiuni cu sfinții ţării noastre, când oamenii dau năvală să primească un pic din bucuria sărbătorii. Căci mulţi nu ştiu nici să spună la interviuri de ce vin ei acolo… Pentru că dincolo de nevoile mărunte au parte de un pic de bucurie, de entuziasm general, de comuniune şi sfinţenie. De viaţă adevărată am putea spune, viaţă care ne hrăneşte şi care de multe ori duce la împlinirea minunată a unor dorințţi pentru care pierdusem demult orice nădejde.
   Așa mă întreba deunăzi cineva despre vânzoleala de la Cuvioasa Parascheva de la Iaşi: Ce tot atâta comerţ și aglomerație? Mergi şi te închini şi gata! Mă uitam la el să văd dacă este vreun necredincios ignorant. Era un om uscăţiv şi înalt, la vreo 50, 60 de ani, destul de sărac îmbrăcat, vorbind puțin şi meditând mult. Copiii erau mari demult după cum am putut reține din puţinele lui replici, venea de pe undeva din Ardeal și mergea la o mânăstire să caute de lucru… Deci nu era un zeflemist… I-am replicat și eu: Asta este viaţa românească, viaţa religioasă cu bune şi cu rele, cu rugăciuni şi cu comerţ, cu sfințenie și economie de piață. Ăştia suntem şi aşa defilăm. Să nu dăm vina pe alţii, ci să încercăm să ne depăşim singuri complexele şi nevoile.

 Iar la Cuvioasa dau năvală oamenii pentru că au nevoie de ea, de ajutorul ei care vine deseori, chiar și când nu suntem conștienți de acest lucru. Așa s-a întâmplat cu mine căci și eu am mers la Iași cu dorința de a găsi o carte foarte importantă pentru studiul meu despre muzica de cult. Am mers la închinare  chiar înainte de începutul învălmășelii, printre camioanele de jandarmi, amenajând gardurile şi esplanada, printre înaltele feţe bisericeşti care inspectau lucrările, printre oamenii de rând care își aduceau nepoții să se atingă sfioși de mâna înfășurată a sfintei. Am rememorat  tot ce ştiam despre Cuvioasa, întrebându-mă dacă mă poate ajuta în căutarea mea cea fără izbândă. Căci de trei ani căutam această carte, dând mii de telefoane, răscolind toate bibliotecile și tot Internetul, iscodind toți profesorii și oamenii care mai știau ceva în domeniu. Mi-am atins geanta de sfânta raclă, geanta cu toate problemele mele, prezente simbolic în paginile dosarelor şi a carnetelor cu notiţe.
   Cuvioasa mi-a ajutat, desigur cu voia lui Dumnezeu, găsind acea carte în ultimul loc la care m-am mai putut gândi, un loc pe care îl și visasem în acea seară, poate şi pentru că prins de toate grijile uitasem cu totul de el.
   Chiar și persoana care mi-a dat cartea m-a întrebat: Dar de unde ai ştiut să vii la mine, cine te-a trimis? Nici n-am știut să-i răspund: era acolo pe hol în fața mea, am bănuit cum îl cheamă, l-am întrebat dacă mă poate ajuta și el a fost răspunsul tuturor frământărilor mele.

   M-am bucurat enorm atunci când îmi pierdusem aproape orice speranţă, dar declicul realizării ajutorului venit de sus l-am avut doar când străinul uscățiv şi înalt pe care l-am luat în acea zi în mașină m-a întrebat ce căutam în vânzoleala de la Iaşi. Da, m-am alăturat vânzolelii pentru că mare este puterea ce se răspândește de acolo și nu este deloc o poveste, o obişnuință de veacuri ce bântuie lumea. Minunea s-a întâmplat cu mine şi nu pot spune nici un moment că a fost o întâmplare. Pentru că numai eu ştiu cât am căutat timp de trei ani și cum acum toate s-au rânduit într-un mod miraculos.
   Multe sunt lucrările sfinților, chiar dacă ele nu se văd imediat. La fel precum a prevăzut Mântuitorul când a zis: „ochi au şi nu văd”. Ca şi în pilde însă Mântuitorul nu ne vrea orbi, ci muncitori în aflarea tainelor lumii, taine care dacă sunt iscodite cu efort, pot fi ajutate de sus şi bucuria aflării lor cu atât mai mare este.

CAZUL TANACU VERSUS „DUPĂ DEALURI”
de Peot Paroh Pr. Dr. Duță Marian



   Apariția filmului lui Mungiu referitor la cazul Tanacu este catalizatorul unor analize şi discuții cu origini mai vechi și mai ample, despre însăşi cultura și civilizația românească vizavi de cea europeană, cu rezonanțe adânci în raportul modernism-tradiţie, un raport tot mai prezent în viața publică generală, cu multiple ramificaţii şi puncte de vedere, ce nu sunt unanime şi clare.
Biserica este implicată foarte mult în acest caz ca și în toate aceste resorturi ale vieții moderne, ce nu reprezintă o noutate, ci o stare de fapt, cu sute şi mii de ani în spate, cu reacţii care ţin de însăși ființa noastră omenească, ancestrală, luată în ansamblul său sufletesc și trupesc, civic și religios. Se poate observa că nu pun aici cuvântul „sau”, considerând că este vreo polarizare sau adversitate între cele două fețe ale aceleiași ființe, cea a omului.
   De o polarizare am putea considera că este vorba în cazul Tanacu, una mai puţin discutată, cea între medicină și Biserică, aşa cum reiese din faptele întâmplate acolo, dar nici aceasta nu trebuie să o considerăm absolută, să o generalizăm și să o transformăm într-o dispută ireconciliabilă. Medicina este şi ea lăsată de la Dumnezeu (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah). „Preotul se roagă, medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă”, spunea un preot la o conferință bisericească tocmai pe tema Sfântului Maslu, slujba care este apanajul Bisericii, aplicată în paralel cu tratamentul psihiatric și cel medicamentos, în cazul pe care îl studiem şi care a generat atâtea discuții și probleme sau în alte cazuri.

De actul medical acordat în situaţia aceea toată lumea ar trebui să fie de acord că a fost jalnic, inadecvat şi chiar greșit. Dincolo de discuții despre finanţare, plecări din sistem şi baze materiale proaste, aș fi vrut să evidenţiez câteva lucruri care ţin de bun simţ şși de concepții generale. Nu se poate considera că medicul a devenit Dumnezeu pe pământ? El decide de multe ori viața şi moartea… Dar nu aceasta este lucrul cel mai grav, ci faptul că legea îl creditează în acest sens: dacă mori pe drum sau acasă este crimă, dacă mori la spital nu… Ți-este frică și să mai mori, să mai îngrijești de cineva, să mai ajuți pe cineva, că dacă nu ești „medic” poţi fi imediat acuzat şi nu se știe niciodată cum scapi din încleştarea cu un alt sistem infailibil care este cel al justiției din România.
   Revenind la slujba Tainei Sfântului Maslu trebuie spus că ea este o rugăciune, însoțită cei drept cu ungere a unui ulei sfinţit în mod special, dar tot o rugăciune este. Uleiul nu are în sine vitamine, antibiotice sau alte substanţe medicamentoase deosebite. Rugăciunea este unealta preotului. Ca şi la cununie, la spovedanie şi la alte slujbe, incluzând şi Sfânta Împărtășanie care este un caz mai aparte despre care nu este locul să discutăm aici.
Mulţi zic: Rugăciunea? Frecţie la un picior de lemn (ca să apelăm la un limbaj mai apropiat de cel medical ca şi la un jargon al zilelor noastre des auzit)! De aici vine poate și dorința ca preoții să fi fost educați și ca medici, ca asistenți medicali măcar, pentru a putea face mai mult la căpătâiul celor pe care sunt chemați să-i asiste. Dar privite în această cheie lucrurile, preotul trebuie să ştie şi didactică, şi economie, şi artă şi câte şi mai câte altele care sunt legate de viaţa Bisericii şi a credincioșilor ei. Lucru imposibil pentru oricare „om”. Mântuitorul a făcut toate, însă era Dumnezeu, si la Dumnezeu trebuie să ne întoarcem.

 Ar trebui să recunoaștem cele ce sunt posibile omeneşte şi cele ce vin de la Dumnezeu. Preotul de la Tanacu a făcut tot ce era omeneşte, religios chiar a făcut aceasta trecând peste frici social administrative, medicale sau justiţiare. A făcut-o cu frica lui Dumnezeu și asta spune multe…
   Occidentalii ar ţipa că de unde ştim noi cum arată Dumnezeu sau ce vrea Dumnezeu sau care este dreptatea lui Dumnezeu… De aici au plecat ca să-și facă dreptatea lor și uitaţi cât este de „oarbă”, că a orbit şi judecătorii din România, înfricoşaţi de ce zice lumea despre noi, mai mult decât de judecata lui Dumnezeu, cel pe care ar trebui întotdeauna să încerce să-l imite măcar. Ei zic: noi judecăm „acte”, nu oameni… (referitor la faptul că se judecă pe probe şi hârtii, când le au…). Poate ar trebui nişte roboţi şi pentru asta, că ar fi şi mai „ieftini”…
   Cuvântul „înapoiere” a fost şi este, la ordinea zilei. Ca să dăm o concluzie și la filmul lui Mungiu, dincolo de cât de adevărat sau neadevărat este. Dar ce să-i faci, ficţțiunea este pâinea artei, cea cinematografică şi a câtor altele… Să ne rugăm ca adevărul să iasă la iveală ca untul, şi poate nu ca în cazul Dracula, altă bubă pe faţa neamului nostru… Pentru că am impresia că există o motivație puternică în reacţia Occidentului la cazul Tanacu, motivaţie căreia Mungiu i-a cântat foarte bine în strună.
Occidentul vrea spectacol, chiar macabru, dar spectacol să fie. Cum se cheamă: halloween… (parcă așa se scrie, fapt mai puţin important de fapt). Ce mai contează frica şi teroarea? Unele sunt condamnate chiar de lege… ca şantaj, mafie, manipulare etc. Dar în acest caz nu se sesizează nimeni, că vine din Occident… Copiii să nu fie educaţi în concepția mamei grijulii şi a tatălui protector, dar pentru halloween da… Aici nu e vorba de nici o înapoiere, discriminare şi întoarcere la păgânism…

 Însă la noi acasă lucrurile acestea dor, şi dor din toate încheieturile… La noi se moare, se plânge și se suspină, de-adevăratelea… Nu e teatru… De aceea poate şi ortodoxia are de multe ori oroare de teatru, de la vremurile Sfinților Părinţi din primele secole creştine, dar şi de la situaţia prezentă… Deşi chiar și în ortodoxie există teatru şi dramaturgie, începând de la colinde, Irozi şi până la slujba Sfintei Liturghii, cu tot alaiul de simboluri, dedicate însă iubirii, jertfei de sine și binelui comun. Totul într-un bun simț şi echilibru moral-spiritual atent studiat și verificat de veacuri.
Sfântul Maslu în slujba căruia s-a dedicat chiar anul religios 2012, are parte de această regie spirituală, de esență ornată (ca rugăciune), cu scop întăritor în credință, în speranța vindecării și a ajutorului de Sus. El merge la originea răului, la mentalitatea omului, cea care este pricina celor mai multe boli şi suferințe umane. Asceza, cumpătarea, respectul preceptelor religioase și mai ales închinarea în faţa lui Dumnezeu sunt armele Bisericii, atât cât poate face ea în faţa invaziei didactice de peste tot, cu mijloacele materiale limitate de donațiile sporadice de ici și de colo.
Totuși ce asceză să-i mai ceri unui bolnav? Dar oare asceza celor din jur nu este de folos?
   Căci „mult poate rugăciunea dreptului” stă scris biblic… Iar cel ce se roagă să nu fie defăimat, căci nu dă în cap la nimeni, căci nici măcar nu prescrie o pastilă care poate avea efecte nebănuite… Rugăciunea este independentă de cel bolnav (fizic), dar totuși dependentă (spiritual)… şi să nu spună nimeni în acest secol că spiritul nu există (aceasta este chiar dovadă de înapoiere, la spiritul unui secol XIX ignorant şi mândru).
   Dar rugăciunea este de cele mai multe ori uitată (între „păine şi circ” nu are loc). Mulţi moderni preferă balul mascat: să dea bine, să decurgă şnur, să fie frumoși şi eleganți, să iasă poza şi imaginea… De aceea multe lucruri nici nu durează, pentru că n-a ieşit poza bine…

Dumnezeu cum să mai suporte mascarada dusă la extrem… De aceea poate toate au un „punct terminus”… şi lucrul acesta n-ar trebui să ne sperie, cel puţțin spiritual, căci practic moartea nu este un lucru bun, pentru nimeni și nimic…
   De aceea trebuie să ne întoarcem iarăşi şi iarăşi la Dumnezeu, cu o rugăciune, cu o închinare, cu lumânare, cu „moaşte” chiar dacă este nevoie (altă noţiune vizată de înapoiere), cu Sfântul Maslu și toate celelalte care mai aduc oamenii în Biserici și nu la stadion… La Dumnezeu şi nu la idolii modernismului actual…

„Osânda”, cel mai religios film al lui Nicolaescu
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   Acest film, cu un titlu enigmatic şi provocator, apărut în 1977, în plin regim comunist, cu premii mari și la Moscova, un film cu multiple aluzii la religia creștină, românească, a devenit arma justificării „osândei” aduse BOR (Bisericii Ortodoxe româneşti), datorită intransigenței cu care a tratat cazul înmormântării regizorului său, Sergiu Nicolaescu. Filmul are la bază un roman interbelic (“Velerim si Veler Doamne” de Victor Ion Popa), pe care îl modifică esențial alături de un alt mare comunist, Titus Popovici, cel cu care a colaborat la turnarea atâtor alte filme tendenţios religioase („Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” şi chiar titratul „Mihai Viteazul”).
   Am spus „tendenţios” pentru că ideea de bază a filmului nu este alta decât denigrarea învăţăturii creștine care nu a reușit să dea o ordine socială corectă lumii interbelice, pe care comunismul se străduia din răsputeri să o adjudece şi să o transforme prin batjocură. Înţelesul filmului provine din ilustrarea fictivă şi dusă la extrem a unei drame, cea a unui ţăran dus la ocnă pentru păcatele semenilor, participanţi la răscoala din 1907, luptător pe front în Primul Război Mondial, implicat pe nedrept în uciderea unui boier, fapt petrecut la întoarcerea din luptă și care provoacă un conflict social fără precedent, în care autoritățile sunt incapabile să descopere adevăraţii criminali şi decimează toate elementele de umanitate ale personajului principal, inclusiv a familiei acestuia.

   Învățătura creştină este implicată spre sfârşit, când țăranul nostru încearcă să-şi salveze soţia ce trebuia să nască, aducând-o într-o biserică tocmai în ziua de Crăciun, chemând preotul şi femeile. Copilul născut este mort (aluzie la învăţătura creştină despre Naşterea Mântuitorului, declarată moartă după 1944, în comunism), soția moare neajutorată, ţăranul, interpretat de Amza Pelea, după ce urcă cu crucea în spate un deal unde şi-a îngropat soţia (aluzie la Mântuitorul ce și-a purtat crucea pe dealul Golgotei, la răstignire, simbolizând întreaga asceză creştină care nu folosește la nimic), moare şi el împușcaşt de autorităţile prea împătimite și invidioase, căzând peste cruce şi scoțând-o din pământ (ca desfiinţare a ei), strigând: „Grijania ei de lume”, o ultima aluzie disprețuitoare la adresa împărtăşaniei creştine, incapabile să stăpânească lumea şi să o îndrepte. Desigur aluzia cea mai importantă şi apreciată de comuniști a fost aceea că ei sunt adevăraţii revoluționari ai lumii, capabili să îndrepte lucrurile, fapt pe care îl respingem cu toții astăzi după cei 50 de ani de asuprire socială şi religioasă, după 20 de ani de încercări disperate neocomuniste, ale ultimelor vlăstare active, securiste, printre care şi regizorul nostru atât de ridicat în slăvi, acum la trecerea în lumea de dincolo…
   Ce pasiuni a stârnit, ce „osânde” s-au aruncat, mai ales asupra BOR, pentru că nu a făcut un rabat de la regulile sale, pentru marele „român”… Cel care a batjocorit învățătura creştină cum a vrut el, în opere artistice care vor rămâne mult timp în istoria românească, făcând jocurile unei ideologii, temporare şi nedrepte, care nu și-a cerut scuze nici o clipă pentru erorile ridicate la rang de artă… Un român care și-a denigrat tot ce avea mai sfânt acest pământ românesc, credinţa sa divină şi dreptatea socială…

Cum să mai fie românul „cel mai drept dintre traci” -aşa cum spuneau anticii despre daci, strămoşii noştri, cum să mai avem pretenții de sfinţenie socială cu astfel de învăţători anticreștini, care se dovedesc pe zi ce trece că au avut o contribuție esențială şi în reprimările brutale din 1989, cu sutele de morți şi răniți, cu sutele de clădiri avariate şi distruse.
   Iar apărătorii artei şi culturii nu înţeleg nimic: se limitează doar la elogierea faptului că Nicolaescu a introdus în filme elemente religioase… Dar a făcut-o spre batjocură şi negare, oameni buni, nu se vede destul asta? Nu mai vedem pădurea din cauza copacilor, cum se spune adesea… Nici când cauți comentariile criticilor nu găseşti un cuvânt despre înţelesurile anticreștine ale filmului, ca şi a celorlalte dealtfel, ca dealtfel în general despre filme şi cărţi, unde toţi povestesc evenimentele, dar uită sau nu înțeleg mai niciodată morala… În plus, când un ziarist încearcă să ridice vălul, cortina, este pur şi simplu desființat profesional… Nu mai vorbesc de alții care și-au denunțat toate legăturile cu BOR, inclusiv cele legate de studiu, de școală… O adevărată isterie de declaraţii şi denigrări, apropiată cum s-a şi spus sporadic, de demonizare şi paroxism anticreștin…
   Tuturor aceste înverşunări le putem găsi totuşi o explicație şi o cale de împăcare: fiecare cu păcatele şi cu scuzele sale, inclusiv cea a regizorului decedat, a cărui moarte nu a diferit foarte mult de viaţa sa (incinerarea ca o formă de dizidență religioasă, scuzabilă poate prin situația nepractică şi contradictorie, a funeraliilor bucureștene cu originea și finalul plănuit în orașul Târgu Jiu). Regizorul a avut de plătit anumite polițe, şi faţă de creștinism, şi față de Biserică, și față de condamnarea și uciderea fostului dictator, chiar în ziua de Crăciun…

Ce coincidență cu „Osânda”, regizată… nu știu exact, regizată totuşi de echipa revoluţionară din care făcea parte și regizorul… Cine a murit ca un câine dintre aceştia, mai mult sau mai puţin…

 În „Osânda” o vedem şi pe soția supravieţuitoare îmbrăcată în alb, în condiții nu foarte „distincte”…
   Părerea mea este deci că Dumnezeu veghează și poliţele se plătesc, indiferent de cum lucrează nişte autorități, în materie de cultură, în materie religioasă, ortodoxă… şi unii ar trebui să se mai tempereze, mai ales că nu ştiu multe din implicațiile trecutului şi prezentului, sau cu atât mai puțin ale viitorului… şi viitorul s-ar putea să aducă alinări tuturor celor implicaţi, căci aşa lucrează Dumnezeu, mai ales pentru cei ce-și cer iertare la timp… şi Dumnezeu lucrează prin toţi, și prin necredincioşi și prin autorităţi de tot felul şi prin oameni simpli, ca autorul articolului de față…

Magia zapezilor sfinte
de Preot Paroh Pr. Dr. Duță Marian

Articol publicat şi în ziarul local Gura Vitioarei


   Solicitat deunăzi să vorbesc despre colinde şi sărbători la un spectacol al Casei de Cultură Vălenii de Munte, primul gând venit în minte a fost că toată această atmosferă praznicală are o lumină specială, misterioasă, ce cuprinde și ziua şi noaptea, pământul și apa. Soarele amiezii este atât de pal, iar când norii grei „atârnă peste sat”, se face întuneric pe nesimţite. Apoi seara, este o feerie de culori luminiscente, cum nu se vedeau acum zece ani decât în filme sau prin capitale. Satul nostru, Gura Vitioarei, a intrat în această „rânduială”, care ţine nu numai de buna imagine pe care o solicită ca riveran al Drumului Naţional 1, dar şi de starea sufletească a întregii comune, de starea de spirit a oamenilor, în frunte cu aleşii lor.
   Zăpada vine şi ea să întregească tabloul, adăugând lucrurilor o strălucire magică. Dar de unde vine magia zăpezii de Crăciun? Ce o face atăt de specială? Ce se întâmplă în sufletele noastre, încât ne bucurăm de zăpadă deși ne face numai probleme, drumarilor, pietonilor, celor suferinzi, celor sărmani ce se gândesc cu groază la lemnele pe care trebuie să le pună în sobă?
   Desigur de la evenimentele religioase care se situează în inima acestor vremuri … Da, acesta este „punctul 0” al tuturor lucrurilor, al tuturor sentimentelor, care ne marchează vieţile chiar fără să ştim, fără să ne dăm seama, chiar dacă suntem de acord cu ele sau nu, dacă avem credinţă sau dacă doar ne bucurăm de obiceiuri și tradiţii. Totul pleacă de la amintirea ajutorului primit de la Dumnezeu prin Naşterea pământească a Fiului, „pentru noi oamenii şi pentru-a noastră mântuire” după cum spunem în Crez.

Naşterea este a celui care a schimbat lumea, mai mult decât toţi filozofii, eroii şi întemeietorii de religii, care a făcut minuni, în toate sferele vieţii sociale şi religioase, dovedindu-și prin aceasta utilitatea învăţăturilor sale, universalitatea misiunii şi originea dumnezeiască.
   Dar nu neapărat aceste lucruri extrem de serioase și importante pentru viața fiecăruia au fost acelea care au impresionat lumea întreagă şi au dat un aer aparte sărbătoririi anuale. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în condiţiile cele mai umile, „în peşteră, pe paie reci”, „între dobitoace, pe fânul cel uscat”, deşi era de rang împărătesc prin descendența din seminţia regelui David, sub lumina stelelor, a „Luceafărului de sus”, posibil şi înconjurat de zăpadă, aceasta a fost situația care a sensibilizat de la început pe păstori, pe magi, pe îngeri, înțelegând cu toţii smerenia Domnului Iisus şi închipuind prin acestea coordonatele învăţăturilor sale, care vor îndemna lumea la jertfă față de aproapele și la închinare în faţa lui Dumnezeu.
   „Vestea minunată” s-a dus din om în om, prin apostoli, prin copii, prin colinde, prin tradiții și sărbători, mirarea şi bucuria cuprinzând pe evrei, pe greci, latini, toate neamurile printre care şi noi românii, mergând până în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, la creştini ca și la necreștini, cu toţii punând bradul cu luminițe ca simbol al unei vieţi noi, al unui nou an, aflat sub clopotul protecției divine şi al vieții fără de sfârșit.
   Dealtfel, acesta este și mesajul pe care îl transmitem în împrejurările speciale ale acestui sfârșit de an 2012, cu temerile sale de sfârşit de lume: Dumnezeu ne-a iubit dintotdeauna și nu putem accepta că de data aceasta ne-a lăsat singuri în fața vreunui cataclism cosmic sau în apropierea marii sale Judecăţi. Aici, învățătura noastră ne spune să avem încredere în Dumnezeu care va salva în prealabil pe toți cei apropiațţi ai săi, pe cei care sunt credincioși și pregătiți oricând pentru prezentarea în fața

Dreptului Judecător, pe cei ce vor fi aleşi să fie prezenţi la schimbarea din nou a lumii, aşa cum s-au petrecut lucrurile în cazul potopului lui Noe și cum se va petrece poate în viitor, viitor ce este ştiut doar de El. Marile semne biblice nu s-au făcut arătate, deşi necredinţa ce se răspândeşte din ce în ce mai mult în jur este îngrijorătoare şi ea constituie un semn bine ştiut al sfârșitului.
   Deocamdată să ne bucurăm de pacea iernatică pe care Dumnezeu ne-a dat-o, cea care ne vesteşte că în 2013 „semne bune anul are/ Semne bune de belșug/ Pentru brazda de sub plug”… Să ne bucurăm de magia zăpezii, cea care ne aduce aminte de copilărie, de colinde şi obiceiuri, cu sunet de clopoței şi iureș de sanie, cu veselie generală pe pârtie, cu toţi prietenii şi vecinii la sfat, cu poveştile de la gura sobei spuse de bunicii cei înţelepți, cei ce devin apostolii celor aflate de la Biserică sau celor citite prin „vechile Cazanii”. Deşi televizorul şi internetul sunt concurenți serioşi astăzi în fața zăpezii, cu toţii înțelegem ce benefică poate fi mişcarea, chiar și în aer rece, ieşirile și respirațţia naturii, strânsul zăpezii pentru un om de zăpadă, simbol al lui Moş Crăciun sau al Moșului celui Mare, al „Celui vechi de zile”.
Da, zăpada este frumoasă pentru că acoperă totul cu alb, toate imperfecţiunile și păcatele, totul devine strălucitor, chiar și noaptea cea întunecată, chiar şi viațţa noastră, simbol al curăţiei spirituale la care suntem chemaţi, prin spovedanie și împărtăşanie, post și milostenie…. Da, zăpada este sfântă, pentru că ne cheamă la Biserică, la rugăciune, la comuniune sufletească şi cântare divină.
   Fie și numai dacă ne apropiem unul de celălalt spre a ne încălzi mâinile, dacă ne oferim mici atenții sau dacă ne spunem măcar un călduros „La mulți ani”, tot este ceva. Căldura sufletească este motorul repornirii universului, a căldurii soarelui ce este furat de viforul vântului şi al nopții polare, făcând din noaptea cea mai lungă momentul unei învieri.

O înviere este „Nașterea” Domnului şi Crăciunul, sărbătoarea care ne chemă din nou să avem suflet de copil, cu puterea de a ne minuna din nou de toate câte se petrec în jur, rostite cu aer de colind, în ciuda vârstei:



1. Ce s-a-ntâmplat cu sufletul tău astăzi
Ce s-a-ntâmplat în anii ce-au zburat
De ce acum privirea ta-i mai aspră
Unde e zâmbetul de altădat.

Iertai orice și cu bunăvoinţă
Primeai pe-acela care ți-a greşșit
Zâmbeai din nou şi-apoi cu umilinţă
Făceai din el un om mai fericit.

Ce s-a-ntâmplat cu sufletul tău astăzi
Ce gânduri triste mi te-au răscolit
Te-am regăsit, o, pasăre măiastră
Trecutul steie-n urmă adormit.

2. De ce cu vârsta omul se-adumbreşte
De ce cu vârsta totu-i amorțit
Zâmbim mai rar și totul se oprește
S-a dus elanul ce ne-a-nsuflețit.

Ne bucurăm că dobândim știinţă
Ştim până unde totul e permis
Şi ne purtăm cu-atâta cuviinţă
Însă miracolul ni s-a închis.

Să ne oprim, să ne privim cărarea
Ce a-nceput cu suflet de copil
Și-acum din nou să ne-arătăm mirarea
Că mai avem în noi ceva de-april!
versurile de Pr. Paroh Duţă Marian

„Viaţa lui Pi”, versus „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian




   Ce legătură este între cele două filme care au intrat de curând în viaţa noastră românească? Unul pe ușa tragicei dispariţii din viaţa aceasta a regizorului Sergiu Nicolaescu, celălalt datorită mondenităţii cinematografului 3D. Dar amândouă au în comun criptica mesajului, greutatea înțelegerii, la care nu găsești răspuns nici dacă citești toate criticile internetului.
   Uite, dacă mergi la filmul „Viaţa lui Pi”, trebuie să urmăreşti câteva elemente de bază, chiar dacă sunt ascunse printre replici şi imagini spectaculoase (este 3D şi efectul devine neaşteptat de acaparant): se pune întrebarea cum este Dumnezeu şi care religie este bună din cele trei mari: hinduism, islam și creștinism (eroul principal era un indian -hindus, cu cunoştințe ample despre islam şi mozaism, botezat însă creștin)… Este spusă o poveste, cam ca o pildă a Mântuitorului, în două variante, una mai dramatică decât cealaltă, având la bază ideea supravegherii lui Dumnezeu faţă de lume, indiferent prin ce primejdii trece eroul principal…
   De fapt vrea să spună cred, că fiecare religie are varianta ei de relație cu Dumnezeu, fiecare cu aceleași probleme şi metode de rezolvare, de fapt cu același sfârşit: binele omului.
   Te las cititorule să savurezi restul detaliilor, dacă ajungi acolo sau dacă găsești filmul în altă parte… Este vorba de niște animale care simbolizează oameni de fapt… (gen poveştile lui Dimitrie Cantemir sau a fabulelor, cu tentă reală însă: lupta de supravieţuire într-un naufragiu a unui copil și a unui tigru) Povestea e cam încâlcită de fapt şi îți trebuie fler ca să ghicești ceva… Scenariul a fost rescris de 130 de ori pentru că nu putea fi transpusă cinematografic ideea celui mai bine vândut roman al ultimilor ani…

  Dezlegarea ideilor din filme? E ca o problemă de matematică, cu ipoteză şi concluzie, de fapt fără concluzie, că trebuie să o ghiceşti singur, să o simţi în aer, mai ales când ți se spune că ea este spectaculoasă… Te întrebi care e morala sau șpilul „bancului” -filmului, pentru că autorul lasă se se dea la o parte cortina puţin câte puțin, şi atunci când descoperă totul, tot nu-ți explică mare lucru…
   De fapt este vorba de descoperirea minunilor lui Dumnezeu, da… Aşa este şi viața lui Pi…
Pi este numărul fără sfârşit, simbol al minunilor lui Dumnezeu, și ele fără sfârșit, sau al ființei lui Dumnezeu, a religiilor, a vieții fără sfârşit…
Observ că nici cei mai mari critici nu înțeleg mare lucru din metaforele cinematografice…chiar dacă a trecut mult de la apariţia lor… Filmul „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1972) este o critică dură adusă lumii interbelice (condamnată la moarte), cu credința ei religioasă cu tot (batjocorește preotul, învăţătorul, primarul, notarul), slăvind cultura proletară, comunistă, aşa-zis patriotică -după ce dezavuează experienţele românești milenare, lasă loc lașităților şi abuzurilor aşa-zis proletare sau democratice… Chiar dacă filmul are veleități interpretative de excepție, ideea comunistă ce îi stă la bază este una de o mare lașitate, lașitate la care şi Nicolaescu s-a aliniat, explicând poate de ce astăzi el s-a vrut incinerat și nu înmormântat creştinește…
   Deşi nu a fost un ateu, Sergiu Nicolaescu împreună cu echipa sa, a făcut jocul unei ideologii care s-a dovedit foarte cariată şi cu capul spart…
   Replici anticreștine și tendenţioase se găsesc și în alte filme mari ca „Mihai Viteazul”, chiar dacă îndrăzneau să pună în scenă momente religioase autentice, în mijlocul propagandei atee…
Iertați să fie, pentru că nu ştiau ce fac…

Oficiul de obiceiuri/obiecte pierdute...
de Preot Paroh Pr. Dr. Duță Marian




   Fiecare avem problemele și dificultățile noastre, chiar dacă suntem într-o perioadă a Crăciunului, când toate sunt privite într-o lumină mai optimistă, mai luminoasă. Ducem cu noi mai departe crucea ce ne este dată sau pe care ne-am făurit-o singuri... Încercăm să o facem mai ușoară cumva, să scăpăm de greutatea ei, să prindem putere ca s-o ducem sau căutăm ajutoare. Realizăm însă deseori că am ajuns la fundul sacului, la locul cel mai adânc, acolo unde nu mai avem soluții, nu mai putem face nimic. Ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, acompaniați poate doar de o rugăciune, de o închinare, de o adâncă tristețe... Asta este tot ce am putut face, până aici am putut înainta, am putut lupta...

   Dar tocmai atunci vine minunea, schimbarea, întorsătura de situație, care ne demonstrează că cineva are grijă de noi, că întotdeauna mai este ceva de făcut, că viața merge înainte, chiar dacă este provocată din afară, de altcineva.

   Unii ar putea să creadă că mă refer aici la politică sau alte asemenea, însă nu, nici pe departe, ci la lucruri mult mai simple şi de aceea, cu mult mai clare şi mai pline de sens. Este vorba de pierderea unui anumit obiect personal şi de regăsirea lui într-un mod surprinzător... Un obiect care mi-ar fi dat mari bătăi de cap pentru înlocuirea lui, acte, bani, timp pierdut... obiectul care l-am căutat îndelung, de care am întrebat în stânga şi-n dreapta, de la care îmi pierdusem orice speranță de la a-l regăsi. Totuşi despre care am primit într-o dimineață telefon că mă pot duce să-l iau, din cutare loc... Cineva a aflat şi al cui a fost, eu, bineînţeles, unde să mă caute şi aşa mai departe... O minune, am zis, cum nu se poate mai clară... 

 Într-o perioadă când toţi avem nevoie de minuni, când cei mai mulți dintre noi avem problemele noastre, crucea noastră, aşa cum am mai spus... şi căutăm cu înfrigurare soluţii...

   Însă minunea a avut şi un context interesant: tocmai fusesem chemat, ca preot, la împărtăşirea unui bolnav, pe pragul morţii... A și murit la un sfert de oră după împlinirea ritualului sfânt, ca să vedem noi ceilalţi poate, ce însemnătate are împărtăşania pentru unii credincioşi: simt că nu pot pleca din lumea aceasta fără ea, că n-au făcut lucrul vieţii până la capăt, acest capăt sfânt vreau să spun... Aceasta chiar în cazul unui om despre care fusesem avertizat că s-ar putea să am probleme cu el, că nu se spovedise poate niciodată, că nu este un creștin practicant... Dar, ce înţelepciune dă apropierea morţii pentru un om, ce conștiinţă... ce conștiință? S-a bucurat că am venit, a ascultat cu atenţie rugăciunea şi a încuviințat cu respect tot ceea ce l-am pus să facă. Iar moartea imediat după, n-a demonstrat decât că el s-a împăcat cu destinul său, s-a liniștit şi a putut să meargă cu încredere înaintea Dreptului Judecător... Ce n-am face toţi, ca să fim cu toţii astfel, la vremea noastră!

   În acest context, de conştiință a unui bine făcut, am pierdut obiectul amintit, intervenind automat regretul: uite ce poți păți dacă... deşi nu te afli neapărat într-o situație negativă... Multe situaţii ne depăşesc, nemaivorbind de acelea când chiar ne merităm soarta.. De aceea, nici când facem bine nu putem să ne culcăm pe o ureche...

Totuşi binele se răsplăteşte cu bine: „bine faci, bine găseşti”... Aceasta am simțit-o din plin atunci am primit telefonul minunat... Ce ți-e şi cu tehnica asta, minunea vine prin radio, pluteşte în aer... Se transmite fără fir... Cum lucrează Dumnezeu, fără fir, wireless...

 Căci la Dumnezeu duc toate drumurile, firele, chiar cele care nu se văd... obiectele pierdute, regăsite, obiceiurile de Crăciun, colindele, muzica, pierdute, recâştigate, reîmplinite, ritualurile sfinte, spovedania, împărtăşania, milostenia, neglijate, marcate de reticenţă, redescoperite, pentru că fără ele nu se poate... Fără ele am fi „mai altfel și mai săraci”, după cum spunea poetul nostru prahovean, Nichita...

 Religie, Etică sau Istoria religiilor?
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



   În „ajunul” sărbătorilor de Paşti, ne întrebăm dacă le vom sărbători sau nu... Binenţeles că le vom sărbători! Ce fel de întrebare poate fi aceasta? E la fel de natural ca zorii zilei de mâine și poimâine, ca anotimpul primăverii care începe să se mijească în termometre...  Totuşși ne vom întreba lucrul acesta, pentru că noi suntem oameni, pentru că noi suntem capabili să ne comportăm şi altfel decât este natural, pentru că putem să ne îndoim de orice, măcar aşa teoretic... şi ne putem întreba nu numai teoretic, dacă vom avea motive să sărbătorim Paștile (la plural, pentru că este vorba de mai multe zile), dacă nu cumva vom avea o lovitură sub centură, cel puţin pentru oamenii cei credincioşi, care au nişte valori sacre, pe care vor să le respecte și să le lase moştenire urmaşilor lor, cel puţin ca un far călăuzitor... Aceasta pentru că se discută despre menţinerea şi susţinerea disciplinei Religie... despre anumite transformări şi adaptări care, dacă până la un punct sunt normale, înţelese anacronic devin anormale... Vorbim despre normalitate într-un domeniu foarte sensibil şi personal...
   Dar personal nu înseamnă și absolut privat. Cine se face că nu vede ceea ce este personal sau se declară „impersonal”, nu face decât să bage gunoiul sub preş...  Aceasta este și situaţia celor care spun că Religia ține de persoană şi mai bine să te declari ateu, că statul trebuie să fie ateu... Aceeaşi treabă... gunoiul sub preş... Altădată, existau bărbaţi destul de puternici, care nu se dădeau la o parte din faţa problemelor, economice, sociale, chiar teoretice: organizau dezbateri, unele ecumenice (universale, internaţionale, globale am spune noi astăzi), prin care să se afle adevărul într-o problemă, adevăr cercetat nu de omul de la colţ de stradă, de la birt, filmat cu camera de reporter

sau poate cea ascunsă (care nu vrea adevărul de cele mai multe ori, ci doar să producă divertisment sau, și mai grav, praf în ochi). Dezbaterea era făcută de reprezentanţi ai tuturor, de oamenii cei mai învăţaţi, cei mai experimentați, mai trecuţi prin viaţă (strămoșii democrației de astăzi, aleşi însă nu pe criteriul celor ce ţipă mai tare sau, şi mai grav, prin concursuri de interese). Singurul interes era adevărul, realitatea, cercetată nu prin ipoteze aşa zis „ştiinţifice”, nu prin „speţe” atent documentate ca la tribunal (aici, în afara actelor, probelor aproape că nu există realitate)... Mă refer concret la perioada Sfântului Constantin cel Mare (sec. IV) şi a Sinoadelor Ecumenice, unde realitatea se distingea mai presus de toate duhovniceşte...
   La „realitate” trebuie să ne întoarcem şi când este vorba de Religie, la acest cuvânt magic, care ar trebui să fie suficient şi mulțumitor pentru toţi, credincioşi, necredincioşi, creştini, necreştini, ortodocşi sau alte confesiuni... De „realitate” ține faptul că există Dumnezeu, dovedit în predicții şi profeţii, în minuni și fapte extraordinare, unele păstrate de două mii de ani (cele ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos), altele văzute cu ochii noştrii (aşa numitele fenomene „paranormale”, legate de suflet, de viaţă şi moarte, de icoane făcătoare de minuni, de sfinți înaintevăzători şi chiar teleportatori –cuvânt neîntâmplător, cel puțin în cazul unui viitor sfânt, Arsenie Boca). De fapt pe Dumnezeu l-au văzut şi l-au simțit chiar direct, unii dintre noi... este real ca şi lumina soarelui, mai real poate decât tot ceea ce există, întâlnit chiar şi în faptul că stăm pe pământ, că respirăm, că mâncăm şi trăim (una dintre formele sale este gravitaţia, această forță misterioasă, atotprezentă, atotfăcătoare).
   Iar dacă există Dumnezeu, indiferent cum l-or numi unii şi alţii, este drept să nu vorbim despre El, să ne facem că nu vedem, să-L ascundem sub preş? Este drept să alungăm aproape singura disciplină care îl studiază special –Religia? Acesta este numai unul dintre argumentele acestei discipline, nemaivorbind de moralitate şi celelalte, cultură, artă, sensibilitate și informaţie...

Ce disciplină mai spune de dimineață şi până seara să nu ucizi, să nu fi violent, să nu minți, să nu furi? Sau i se pare cuiva că se ştiu prea bine aceste lucruri? Se ştiu atât de bine că lumea face astăzi exact pe dos...  Pentru unii e interesant mai mult dosul...
   Unii au strigat să fie dat afară Dumnezeu din lume (comunismul), astăzi alţii vor să fie dat afară Dumnezeu din şcoală... Oare aceştia nu au văzut ororile comunismului? Nu s-au săturat de închisori, dosare de securitate şi dictatură? Iar trebuie să repetăm greșelile istoriei? Nu este mai ușor să învăţăm din ea?
   Întorcându-ne la schimbare, care este urmărită cu orice preț de mulți... Schimbarea disciplinei Religie nu este un lucru chiar simplu cum se mai vehiculează: cabinete amenajate cu greutate, materiale didactice, manuale, programe, profesori calificați, ani de muncă şi sacrificii care nu se pot arunca în neant, nu pot dispărea zicând „abracadabra”, pocnind din degete...  Dacă transformarea este inevitabilă, naturală cum am mai spus până la un punct, pentru că asta este: totul se transformă, nimic nu dispare, ca lege fizică acceptată aprioric, poate fi acceptată şi pentru Religie, cel puțin la acest nivel teoretic, al acestui articol de revistă școlară, sensibil izolat de marile decizii, care se iau la nivel guvernamental, parlamentar sau patriarhal... Teoretic vorbind însă nu putem face abstracţție de faptul că Religia nu se poate numi Istoria religiilor şi nu poate fi predată de profesorul de istorie, ca unul care, teoretic, este în afara sistemului (ca sentiment religios desigur, neputând vorbi despre Dumnezeu cel ce nu pleacă de la premiza existenței sale), de faptul că Religia nu se poate numi nici Etică (studiată deja, având ca obiect mai mult legislația existentă sau o filozofie complexă, rigidă şi aridă), deşi nici aceste denumiri şi specializări n-ar fi de lepădat în lipsă de altceva...

   Propunerea articolului de față este ca Religia să se numească „Realitate” sau „Religialitate”... Cuvântul ciudat poate ar reflecta ceva din ceea ce am expus... Astfel, necredincioșii n-ar mai avea motive să strige că le este încălcată libertatea (alt cuvânt capcană pentru oameni, care sunt liberi doar teoretic), necreștinii şi creștinii n-ar mai spune că ei zic „Dumnezeu” în diferite feluri, ortodocșii și celelalte confesiuni creștine ar putea reitera cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „toate și întru toți (suntem) Hristos”. Părinţii și-ar putea încredinţa fără grijă copiii acestei discipline, pentru că vor avea convingerea că cineva le va spune copiilor să nu facă rău nimănui (ce lege simplă pentru toți, nu o constituţie, dublată de tomuri întregi de coduri „penale” în sine, greu de învățat și pentru specialişti, darămite pentru cetăţenii de rând , pentru elevi). Dar aceasta este tot realitate: de ce să facem lucruri simple când se poate și complicat... din ce în ce mai complicat, mai complicat?
   Trebuie să ne învățăm cu această realitate, trebuie să o studiem, din toate puterile, pe toate părțile, religios, ştiințific, didactic, ca nişte fețe ale lucrurilor, care de cele mai multe ori sunt și acestea insuficiente...
   Să privim cu atenţie spre destinul acestei discipline, care poate constitui cu adevărat motivul unei sărbători pascale sau o umbrire a ei, cel puţin din punctul de vedere al celui ce ne priveşte de Sus... Căruia îi pasă totuși de noi, chiar dacă noi ne ascundem prin Rai ca Adam și Eva, ne transformăm uneori în evreii care strigau:  „Ia-L, ia-L, răstignește-L!”... Oare nu ne sunt suficienţi două mii de ani de reamintire a acestor cuvinte? Să privim totuși cu încredere lucrurile, spunând ca Eminescu: „Bucuroşi le-om duce toate”, așa cum le-am mai dus... Poate este nevoie de ele încă o dată, pentru reînvierea noastră, a tuturor..., pentru a putea saluta:

Hristos a înviat!

Doctorat
de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian



    De astăzi sunt: Pr. Doctor Duţă Marian! Nedeclarat oficial, dar... Părinţii mei, familia cred că vor fi bucuroşi că au între ei un „doctor”, chiar dacă aceasta poate să nu însemne mare lucru în plan fizic. Spiritual înseamnă totuşi foarte mult: cum spunea cineva, mai sus nu se poate, din punct de vedere al studiului... Din punct de vedere omenesc, se poate, binențeles: fizica rămâne de cele mai multe ori în urma spiritului, fizica reală, personală... Dar spiritul poate trage şi de aceasta foarte bine...
   Aventura cunoaşterii și-a încheiat prima fază, cea oficială, poate cea mai importantă, dar ea continuă, pentru că realitatea oferă totdeauna surprize...
   A fost o aventură, o minune, tot ceea ce s-a întâmplat, de la un capăt la altul... De la pornire, când un fost coleg m-a sunat să mă întrebe ceva legat de Pr. Nicu Moldoveanu şi, aflând că vrea să dea la Doctorat, m-am prins și eu în horă... O minune, pentru că eu am intrat şi acela nu... Nu mai spun ce greu a fost la dogmatică, engleză, greacă şi, mai ales, latină... Pentru că inima mea era atunci cam zburdalnică...
   Apoi au fost toţi aceşti ani de muncă, alergătură, de creieri storşi, materiale de tot felul, examene, termene de predare a diferitelor studii, încercări de atingere a esenței, de dezlegare a marilor mistere, istorice, fizice, spirituale...

Ca să ajung la prezent, o minune a fost să adun la un loc atâtea personalităţi ale domeniului, decani de facultate, profesorii cei mai importanţi, de muzică, de liturgică, chiar şi dogmatică. Interesant, nu? Muzică, liturgică şi dogmatică... Toţi aceștia aveau programul încărcat la maxim, cu lucruri importante, nu ceea ce fac eu, oameni care se joacă cu destinul altor oameni, și totuși au venit. Nu chiar toţi, dar aproape... Unul dintre ei, pr. Necula, a făcut o criză de rinichi și n-a putut veni, ceea ce arată încă o dată dificultatea unui asemenea demers, când orice se poate întâmpla... Dar toate au decurs bine până la urmă, votul acestuia l-am adus seara târziu, în plic, trebuind să mă întorc din drumul spre casă... Altă încercare, altă minune...
Prezentarea a debutat cum nu se poate mai tensionat: laptopul meu cu Power Point-ul și muzica necesară nu se potrivea cu proiectorul la mufe... Nu aveam decât să susţin totul de pe foi, ceea ce ar fi fost un minus grav, dar s-a rezolvat repede, pentru că d-na de servici m-a pus în legătură cu un preot de la bibliotecă, iar acesta a venit cu o unitate de calculator veche, dar care a făcut toată treaba... I-am mulțumit mai apoi cu un borcan de miere, pe care îl aveam întâmplător în mașină... (sunt bune şi albinele mele la ceva...)

 Deschiderea examinării și a întregului ritual de investire, de care aveam să aflu mai târziu cu uimire, a făcut-o pr. decan Buchiu. A mulțumit pentru prezenţă tuturor şi m-a invitat la prezentare. Aveam câteva emoţii, dar nu m-am speriat cine știe ce: aşa sunt eu, când ştiu că totul merge înainte, prin naturaleţea ce vine de undeva, de Sus. Am vorbit despre o  definiție a recitativului: „Onorată asistenţă, titlul studiului prezentat astăzi este... El este un act liturgic...      Am depănat încet, poate cam rar, clasificările, ceva despre text și mai ales muzică, cu primatul textului, dar fără a desconsidera muzica, despre origini și ecfonetism – acest termen criticat mai târziu datorită rezonanței sale de modă punctuală, despre tactul recitativ moştenit astăzi de Altar în special, despre rolul muzicii care aduce dogmatica direct în suflet, precum spune Sf. Vasile, despre rolul estetic al muzicii care înseamnă tot efortul nostru spiritual de stilizare a declamaţiei, despre perioada neobizantină –alt termen interpretat cu sarcasm, cu prezentarea aportului recitativ al lui Macarie, Anton Pann și ceilalţi, cu dilemele și controversele lor, teoretizate mai târziu de Nicolae Lungu (numit involuntar preot), prezent și în preocupările membrilor comisiei. Prezentul este axat pe parametrii și principiile sintetizate în lucrare, pe provocările modernizării și adaptării recitativului la cerințele corectitudinii și împlinirii scopului principal: comunicarea. Am amintit de Ștefanache și Popescu-Pasărea, de Stupcanu, de provocările expuse pe ecran, pe care totuși nimeni nu prea le-a băgat în seamă... Doar cineva a remarcat un lucru de care mi-a amintit în particular: citirea ca abatere. Aceasta ar fi fost o discuţie interesantă, dar n-a fost posibil, pentru că timpul nu permitea, dar și pentru că Pr. Moldoveanu ne-a tăiat craca la toţi, spunând că recitativul „n-are glas”...

Comentariile au început cu pr. Nicu, la care am văzut oarecare nemulţumire, dar și bucurie, vorbind despre abaterile prezentului (episodul cu Marian Moise în autocar), insistând asupra definiției recitativului fără a da totuși detalii, asupra importanţei sale, citind din raportul scris, cunoscut de mine deja.
   Pr. Decan Vasile Stanciu de la Cluj a fost mai incisiv. Raportul său a fost o enigmă pentru mine, deoarece n-a vrut cu nici un chip să-l trimită înainte.. Deși m-am purtat cu el frumos de atâtea ori și în atâtea feluri, tot nemulțumit era... Avea ceva cu cei de la București, am simţit eu asta... A comentat despre termeni, mulţi termeni, dar despre fond mai puţin: că nu m-am ocupat mai mult de catolici, domeniu în care era destul de avizat am văzut.. A mai îndreptat câteva săgeţți și către comisie, referitor la şcoala doctorală la care pr. Nicu n-a mai primit pe nimeni... etc. M-a pus și pe mine la examen, întrebându-mă de sfatul pr. Petrescu pentru Panțiru, legat binențeles tot de catolici...
   Pr. Sava de la Iași a fost mai echilibrat, a citit din raportul scris și n-a avut alte obiecţii faţă de ce era acolo, lucruri de care știam, dar care nu erau aşa grave.. A vorbit despre familia de la București, unde şi el a crescut alături de pr. Stanciu..
   Pr. Buchiu a spicuit din raportul pr. Necula care a lipsit, un raport pe care l-am transcris personal și în care nu s-a sărit calul..
   Au urmat apoi discuțiile celorlalți și întrebările... Aici a crescut un pic tensiunea, dar primul pe lista de vorbitori a fost părintele Zaharia, colegul și conjudețeanul meu, care a dat dovadă de tot respectul și bunăvoinţa, detensionând totul.. M-a întrebat de recitativul pe glasuri, fapt de care fusesem în mod minunat avertizat un pic mai devreme prin fiul pr. Gordon, care face doctoratul la Cluj, ceva legat de Macarie, domeniu în care chiar i-am dat niște sfaturi zic eu, prețioase... Despre glasuri am reiterat importanța celui tradițional, pe 8, ca și dificultatea celorlalte de a se integra în cult, în echilibrul recitativ.

Aici nu l-a răbdat inima pe pr. Nicu să intervină şi să spună că recitativul nu are glas, după cum am mai amintit, fapt care nu corespunde realităţii, ci are doar conotaţie metaforică.
   Timpul scurt a scurtat și discuţiile, încât am fost invitaţi afară, până la deliberarea comisiei. Pe hol am discutat cu părintele Zaharia și cu pr. Silviu Tudose, care m-au intrebat despre Mihai Moise și despre lucrul cel mai sensibil, citirea ca abatere, stabilită de N. Lungu. Deci, lucrurile n-au rămas fără ecou... Pr. Ionașcu, ce a fost prezent anterior susţinerii, a avut o astfel de reacție, când a văzut în lucrare, anul 1970 al discului Electrecord cu diac. M. Marcel, despre care nu ştia că era atât de vechi.
   Deliberarea a decurs la fel de repede ca și celelalte momente, fiind chemat și invitat intempestiv la... un jurământ... Am citit de pe o foaie, în prezența pr. spritual Adrian Niță, cu mâna pe Sf. Evanghelie, că jur să apăr Biserica, școala și Tradiția ortodoxă. Emoţionat și surprins, am primit declaraţia de investitură a pr. decan Buchiu, ca şi câteva aplauze... Am mulțumit tuturor, în special pr. Nicu, pentru exigenţă și încredere, promițând că voi continua eforturile în domeniu... I-am invitat apoi la masă, la cantina şcolii, unde eram așteptaţi de ceva vreme.
   Însă vremea mesei încă nu venise, căci lucrurile s-au complicat, cu o prezentare de carte, a pr. Sava şi pr. Tudose, legate de Liturgică, lansare care a avut loc în prezența tuturor studenţilor și a acaparat toată comisia mea. La ora 13 am ajuns să zicem rugăciunea, la masa atent aranjată de bucătari, la care am pus şi eu o sticlă de ţuică, adusă de-acasă în mod fericit. A participat și fiul pr. Nicu, profesor de Istorie bisericească, care a încins un pic discuţiile, însă în direcţia proprie, nu a muzicii. Am discutat de greci, de sfinţii Brâncoveni, de lucrarea mea mai puțin... Pr. Decan Buchiu a întârziat un pic, dar a ajuns spre final, când le-am dăruit şi câte un epitrahil, spre surpriza tuturor.

Am întrebat de pr. Necula şi am aflat că avusese o criză de rinichi, aşa că trebuia să ajung la el acasă, pentru a primi votul în scris, fapt petrecut și acesta cu peripeţii, pentru că secretarul lipsea, am plecat spre casă, dar m-am întors spre seară, la telefonul insistent al acestuia. Plătisem tot la cantină şi la cazarea pr. Stanciu, care a promis că pleacă singur spre aeroport, în compania pr. Sava, ce s-a arătat mai descurcăreţ. Am revenit în Bucureşti de la Otopeni, fără să comentez, pentru că am scăpat de un drum a doua zi, când trebuia să fiu la cursul de chitară, acasă. Eram supărat că pierdusem cursul curent, dar m-am liniştit după ce anunțasem în prealabil directorul Centrului Cultural de la Văleni că nu pot ajunge... În sfârșit, m-am liniştit de tot, atunci când am reuşit să-l găsesc şi pe pr. Necula şi să obţin votul său, pe care l-am înmânat secretarului, ce mă aştepta special.
    M-a prins seara pe drum, cu copiii nemâncaţi, dar asta este: arta și știința cer sacrificii. Astfel a decurs aventura cunoașterii, socotită poate „desfrânarea minţii” în discuţiile de mai târziu cu Ștefan, prietenul Mariei, dar atât de imperioasă pentru mine, cel care voiam atât să nu trec prin viaţă ca gâsca prin apă. A fost o etapă a acesteia, una foarte dificilă, dar absolut necesară, ce îmi va da puterea să merg mai departe...

Teologia lui „Vlah” –Sfânt – Moș Crăciun

de Preot Paroh Pr. Dr. Duţă Marian

​

​

​

Vlah-vlah/ Valak-Hilyah/ YHWH/Yahve

Vlah/Alah

Vlah /volk/Merc/Melqart/Meilichios/ Melchisedec/Hristos

Vlah/Dlah/Dlac/Dac

Vlah/Dlah/Dlac/Trac

Vlah/volk/varc/carc/crac/Crăciun

Vlah-vlah/Valac-Valac/Val-Val/Bar-bar/Ar-mar/ar-mân/ru-măr/ru-mân/ro-mân

Vlah/Vasile/Bazileu

Vlah/Belah/Pelasg

Vlah/Blach/Drag/Drac/Dragon

Vlah/ varc/carc/carp/Carpați

     Seriile de cuvinte de mai sus reprezintă cea mai nouă ipostază a cercetărilor lingvistice moderne, datorate unor specialiști de marcă în domeniu (Mihai Vinereanu[1], George Liviu Teleoaca[2]), ultimul dintre ei mai puțin cunoscut, datorită specializării sale în alte domenii precum chimia, geografia, dar cu un spirit critic foarte profund, ridicând la rampa meditației naționale câteva ipoteze care ne dau foarte mult de gândit. Pregătirea sa științifică nu s-a poticnit în a aborda și teme religioase sau lingvistice, întrezărind în acestea, lucruri care luminează multe aspecte ale istoriei formării noastre spirituale, atât ca popor român, cât și ca seminție omenească... Chiar dacă nu reușește să pătrundă foarte adânc în aceste aspecte ale vieții, totuși principiile trasate sunt de foarte mare valoare și revine poate unui teolog adevărat  sarcina să trateze așa cum s-ar cuveni implicațiile religioase ale concluziilor sale.

   Seriile de cuvinte de mai sus reprezintă un rezumat al evoluției limbajului românesc, reținut din  parcurgerea studiilor amintite mai sus, sintetizat și dezvoltat în parte prin contribuție proprie, încercând astfel să ajung la câțiva din termenii de bază ai credinței strămoșești și ai istoriei noastre naționale...

​

   Revelația prezentului este acest cuvânt „vlah”, cu formele sale etimologice dintre cele mai variate pe care le-am putut vedea la un astfel de radical lingvistic... Deși poate nu este aceasta forma sa cea mai  veche, dar este cea mai cunoscută, pentru că indică denumirea veche a neamului nostru, păstrată încă la nivel bisericesc (Mitropolia Ungro-Vlahiei).

   Importanța acestui cuvânt/ radical lingvistic este dată de primordialitatea sa în planul structurării limbajului universal omenesc și asocierea sa cu cea mai sensibilă și mai tainică relație cognitivă umană, cea a conștientizării și experienței Împărăției Cerurilor. Cuvântul amintit se referă la această realitate de care s-a lovit omul dintotdeauna (de la nașterea sa rațională), numită astăzi (realitatea) cu termenul generic de Dumnezeu. Arhaismul și ramificațiile sale atât de bogate, dedicate Divinității, socotită „una” de la început, este de reținut, cel puțin pentru omul primordial, pentru societățile antice, dar și pentru prezent. Dacă acesta este cel mai vechi cuvânt al omului, dedicat relației sale cu Divinitatea, așa cum s-a avansat ideea, atunci înțelegem că Dumnezeu a făcut parte din universul uman de la început, constituind poate principala sa preocupare... Lucru care poate nu ne miră dintr-o perspectivă biblică, confirmată însă astăzi dintr-o direcție neașteptată.   

   Nu putem fi foarte siguri de această aserțiune, dar ea are darul de a convinge, pentru că explică e serie de aspecte controversate ale prezentului limbajului românesc și ale tradiției noastre religioase, devenite dintr-o dată atât de clare și de raționale.

   Totuși implicațiile acestei asocieri lingvistice sunt mult mai sofisticate decât pare la prima vedere. Evoluția sa care a dus la formarea principalelor cuvinte românești: Iahve, Alah, român, dac, Carpați, Crăciun, Melchisedec (legat de Hristos –numit „preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”), pelasg (legat de cea mai veche civilizație umană, înrudită direct cu poporul nostru prin asocierea sa cu culoarea neagră), drac/ dragoste (două cuvinte antinomice, dar iată din aceeași origine), incită la multe discuții, care răstoarnă la un moment dat multe dintre concepțiile cu care ne-am obișnuit...

​

    Prima concluzie incitantă este că noi, ca neam, purtăm un nume divin (român /vlah, legat direct de numele lui Dumnezeu primordial „Valak-Hilyah”, păstrat astfel în istoria indiană/vedică, dar și în cea ebraică –Iahve), constituit  dintr-o dublă rostire, după obișnuința cu care astăzi spunem „Doamne- Doamne” sau Domnul-Dumnezeu sau și mai simplu Dumne-Zeu, pentru care găsism, iată, o explicație concretă, legată de prima reprezentare a Sa, vârtejul acela dublu, numit astăzi prin convenție culturală: Yin şi Yang. Denumirea dată aici este de proveniență asiatică, dar ea are origine tot carpatică, după cum socotesc chiar ei, asiaticii și pe care o găsim  la noi în țară sau în Europa, în diferite forme, dintre cele mai vechi din lume.

   Explicația acestei reprezentări primordial-arhaice nu este însă una a doi dumnezei care se luptă, Bine-Rău, cum ne-am obișnuit să credem, ci mai degrabă concepția pe care o regăsim la asiatici, că Dumnezeu - unul are două fețe, bine și rău deopotrivă, într-un echilibru ființial. Concepția creștină referitoare la acest subiect este însă și mai adâncă,  pentru că nu socotește răul ca existență concretă, ci mai degrabă ca o lipsă a lui Dumnezeu, a Binelui, cel care are existență în sine. De aceea centrul alb din ideogramă, aflat în opoziție cu centrul întunecat, este grăitor în acest sens (lumină și umbă, în succesiune)...

   Chiar mișcarea și urmărirea reciprocă nu rămâne fără sens, pentru că lumea este într-o continuă mișcare, cu părți care se odihnesc în căldura harului lui Dumnezeu, ridicându-se asemeni vântului/aerului cald în sus, și părți care se chinuie să iasă din întunericul depărtării de Dumnezeu, spre a veni la lumină.

   Întunericul și lumina universului, a galaxiilor  și a roiurilor de materie care le alcătuiesc, observate atât de direct pe cerul înstelat, nu i-a lăsat indiferenți pe strămoșii noștri ancestrali, deși trebuie observat că ei știau mai mult decât atât. Ideograma reflectă fidel imaginea unei galaxii, a galaxiei noastre în mod special, lucru dovedit doar recent de știința modernă, în care se regăsesc doi poli de atracție, care se spropie vertiginos unul de celălalt, împreună cu toată suita de stele ce i-au compus... Principiul este același ca la formarea unei furturi, din cicloane mai mici, care se reunesc în cicloane mai mari și tot așa. Galaxia noastră are deja doi astfel de centrii mari, care par însă încremeniți în timp, pentru că viața și evoluția lor au alte etaloane de timp, la care noi doar putem să visăm...

   De unde știau strămoșii noștri acest lucru, poate doar din descoperire de sus... Dar aici intrăm într-o altă discuție la fel de incitantă... legată iar de numele de „vlah”, black, drag, dragon etc...

   Aflăm că sensul original al sintagmei teonimice a fost la început cel de „întuneric”, negrul, regăsit în orizontul semantic al denumirii primei civilizații omenești, cea pelasge, aflată la originea culturii europene mai ales, dar și a celei egiptene, asiatice, americane... despre care se consideră că își avea centrul de iradiere mondială chiar țara noastră, spațiul carpato-danubiano-pontic... De aceea Marea se numește „Neagră”, strămoșii noștri se numeau „mavrovlahi”, adică vlahii negri, de aceea noi am păstrat stindardul animalului întunericului –lupul, ca și acela al corbului, nu datorită vreunei virtuți a acestuia, deși niște virtuți are totuși, ci mai ales datorită culorii sale sau al lipsei vreunei culori/lumini...

    Lucrurile nu sunt întâmplătoare, pentru că din întâmplare/haos nu se naște niciodată nimic... doar când intervine ceva sau Cineva...

   În această ordine de idei ne întrebăm atunci de ce noi l-am asociat pe Dumnezeu cu culoarea neagră, pe care am transpus-o apoi în cele mai variate denumiri de lucruri, locuri, ape, plante, animale, oameni, localități etc? Răspunsul nu poate veni numai de la explicația că strămoșii noștri au ieșit din pământ, din peșteri, de la întuneric, așa cum s-a vehiculat, ci de la același cer înstelat, observat direct de toată lumea, care a stârnit uimirea până și a unor filizofi precum Kant. și atâția alții... Cerul este negru noaptea și el reprezintă taina împărăției lui Dumnezeu... Ce nume putea să i se atrinuie aceasteia decât „negru”?

   Tocmai negrul, am putea să ne întrebăm? Da, așa s-a demonstrat foarte convingător, motiv pentru care negrul a devenit sinonim pentru valoare, conducere, divin... De aceea costumul cel mai distins este negru (acompaniat totuși de o cămașă albă, adiacentă, zicem noi...), numele de dac, de duce, de bazileu, are legătură cu această culoare, prin radicalul etimologic vlah/black (negru în traducere directă din engleză).

    Chiar stindardul dacic, lupul,reinventat în cele mai diverse forme, până la dragoni și alte animale inexistente, are legătură directă cu această culoare, sau mai degrabă cu forma munților Carpați (privită în ansamblu ca o gură de lup, cu o limbă de foc întruchipată de Apuseni, așa cum se poate aprecia de oricine vede de sus sau are la îndemână o hartă). De fapt, impresia poate fi și de ideograma amintită mai sus sau de ambele trimiteri în același timp, lup și „năsturel cel voinicel”, după cum mai denumim uneori ideograma în activitățile cu copiii desfășurate la școală sau la Biserică...

   Dacă toate acestea sunt legate între ele, atunci  înțelegem de ce acest simbol a dominat civilizația veche, civilizație care provine de la Adam, cel care a fost creat de Dumnezeu și așezat poate în raiul Deltei Dunării, alungat apoi în înprejurimi, a murit pe-aici, motiv pentru care i s-a păstrat numele, cinstit după cuviință printr-un monument atât de important cum este Adamclisi (tradus „Biserica lui Adam”, dedicat după cum știm războaielor dacice și soldaților romani care au luptat, dar ridicat pe un loc sfânt, ancestral)...  

   Totuși întrebarea rămâne: de ce negrul a rămas atât de întipărit în mintea omului, încât a dat numele constelației căreia se închinau strămoșii noștri, cea a dragonului (numită „Draco”), având în centrul ei Steua Polară, sub semnul căreia s-a constituit civilizația tracă,  geto-dacă mai târziu, înrudită astfel cu toate civilizațiile importante ale lumii: latină, asiatică, ebraică, egipteană, nord-europeană etc.  Lupul cu corp de șarpe, stindardul dacic, s-a transformat astfel în dragon, un animal pur simbolic, inexistent în realitate, dar care nu este deloc străin de universul religios al omului...

   Trebuie să ne referim aici la prezența și semnificația șarpelui în referatul biblic, cel care are aspect mitologic, dar este girat de credința Bisericii și de harul lui Dumnezeu. În plus, unele intervenții sunt evenimente istorice, pentru care Sfânta Scriptură este mărturie propriu-zisă, având foarte strânsă legătură și cu regiunea nostră, amintită încă de la început cu numele de„Havila”, „țara cu aur mult și bun”.  

   Trei sunt momentele de referință ale prezenței șarpelui biblic: cel de la Creație, ispitind pe Adam și Eva, reprezentând puterea Răului, a ființelor căzute ce au vrut să ia în stăpânire și zidirea lui Dumnezeu; a doua prezență a șarpelui este cea de pe crucea lui Moise, unde el apare sacrificat, învins, dar prin aceasta salvator, binefăcător, dătător de viață, fie ea și vremelnică; a treia prezență este mai mult simbolică, pusă în scenă de Mântuitorul Hristos, tot pe cruce, dar pentru viața cea de veci, despre care scrie expres Sfântul Ioan Evanghelistul: „Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”  

   Referatul biblic demonizează șarpele, atribuindu-i semnificații negative, dar fără ai nega legătura sa cu Transcendentul, cu Împărăția cerurilor, confirmând astfel cultura traco-getă și cea pelasgă, prin care suntem înrudiți cu poporul biblic. Rolul acestei demonizări este însă unul benefic, vizând ridicarea omului și mântuirea sa, prin respectarea învățăturii adusă nouă de Fiul lui Dumnezeu, venită iată tot de sus, în momentul supremei decăderi.

   Rolul șarpelui este preluat de Mântuitorul, care se adresează astfel tuturor popoarelor care au crescut sub zodia „fiarei”, amintită astfel de către Apocalipsa atribuită aceluiași evanghelist Ioan, care îi indică și cunoscutul număr. Trimiterea se face direct către cultura noastră dacică, urmașa concretă a elevației umane prin revelația zamolxiană, dar și către toate popoarele care au urmat-o. Stindardul dacic sub forma fiarei cu cap de lup și corp de șarpe, alături de unele dovezi arheologice ce vădesc folosirea numărului demonizat la daci, ne sugerează că Sfântul Ioan știa ceva despre aceștia și către ei își adresa poate mesajul avertizant și mântuitor.

    Desigur că dacii nu foloseau aceste simboluri în mod negativ, numărul demonizat fiind de fapt o reprezentare a lui Saturn, zeul timpului, Cronos la latini, Moș Crăciun mai târziu la noi (o inscripție funerară folosea literele DSS –Domnul Saturn Salvatorul). De aceea nici demonizarea făcută de referatul biblic nu este una profund negativă, ci doar avertizează asupra unui păgânism, sinonim cu o anumită perioadă retrogradă a omenirii, care trebuie să se ridice la nivelul noului standart stabilit prin învățătura și jertfa Mântuitorului.

   De aceea, și modificarea paradigmei soteriologice, întemeiată pe învățătura creștină, nu este una concurențială, vizând o acaparare a vieții publice, așa cum este zugrăvită foarte des istoria noastră românească sau cea generală, ci una care caută să ridice pe om la un nivel superior de spiritualitate, având caracter universal, cu adresare către întreaga ființă umană.

   Astfel se explică și de ce dacii s-au creștinat fără vreo intervenție forțată, în masă, chiar și în afara ocupației romane, doar prin urmarea exemplului unora dintre Apostoli (Andrei și Filip, după cum se cunoaste din tradiția noastră), a unor martiri și sfinți precum Epictet și Astion, preotul Sansala și Sava Gotul (a se citi „getul”, pentru că s-a dovedit că este vorba de unul și același lucru, inclusiv în ceea ce privește respectarea legilor zamolxiene, cât și folosirea unei limbi proprii, în care s-a tradus de foarte timpuriu Sfânta Scriptură). Martirii aceștia au dărâmat capiștile idolești, au predicat și au cântat creștinește chiar cu prețul vieții și n-au făcut-o din interese de tip mafiot, pentru vreo supremație financiară sau altceva, ci pentru binele omenirii, întemeiat pe matricea hristică.

    Cum se putea altfel decât ca poporul antic al  lui Dumnezeu să urmeze calea Adevărului Suprem? Trebuie să ne referim aici la tradiția care s-a păstrat aici, pe aceste meleaguri, că aici au trăit primii oameni, că aici a fost Raiul (ca mărturie având cuvintele din „Miorița” –„pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai” și Adamclisi –biserica, mormântul lui Adam),  numit mai recent „grădina Maicii Domnului”. Aici s-a făcut astfel prima Revelație adresată omului, s-a păstrat legătura permanentă cu Transcendentul, după expresia acesta modernă a Împărăției Cerurilor și a lui Dumnezeu. De aceea meleagurile noastre au fost numite „Țara zeilor” (în scrierile hinduse), de aceea la noi există Vârful Omul (socotit la hinduși zeu, rostit în fiecare rugăciune hindusă și transformat la noi în isonul muzicii psaltice de fiecare zi), cu un om de piatră  deasupra (Sfinxul din Bucegi-muntele sfânt Kogaion, tradus tot ca muntele omului), cu legile belagine sau zamolxiene (primele legi cunoscute pentru omemire). Nu putem să nu amintim aici și de prezența uriașilor, „fiii cerului” cum sunt numiți de Sfânta Scriptură, care și-au lăsat osemintele pe aceste melaguri și desigur moștenirea lor spirituală.

   Zamolxe, păstrat de limba noastră prin cuvântul „moș”, se poate să fi fost un om concret, un învățat, un întemeietor de religie și cultură, așa cum este amintit de către istoricii antichității, dar și un apelativ pentru slujitorul lui Dumnezeu, pentru un profet și înger în trup al Său. De aceea el întruchipa măreția împărăției pe care o slujea, împărăția cea de sus, împărăția spirituală, a celor duși dintre noi, a Zeului Suprem, căruia el se adresa. Trăia retras, în asceză și rugăciune, în peșteri, vegetarian, celibatar, prototip al vieții călugărești de astăzi, sfetnic domnesc de taină, precum Sfântul Daniil Sihastrul, întruchipat mai târziu în Sfânta Scriptură de preotul lui Dumnezeu, Melchisedec (cu aceeași rădăcină/origine etimologică), în rânduiala căruia s-a înscris Însuși Domnul Hristos.

    Moș Crăciun este expresia cea mai emblematică a acestei tradiții mântuitoare antice, consfințită în mod miraculos chiar de învățătura creștină, după cum se exprima însuși Sfântul Ioan Gură de Aur. De la etimologia expresiei „Moș Crăciun” s-a plecat pentru alcătuirea acestui mic studiu, având la bază succesisunea de cuvinte care au existat în limbajul universal, cuvinte referitoare la tot ceea ce era legat de Împărăția Cerurilor. Astfel Moș Crăciun reprezintă pe Dumnezeu Tatăl, Zeul Timpului (Saturn, Cronos în antichitate, „părintele al veacului ca va să fie” astăzi), căruia se închina întreaga antichitate, asociat fiind cu toate fenomenele cerești, solare, în special cele reflectate în calendarul anual, având ca reper cele două solstiții. Ziua de 25 Decembrie era cea mai respectată, legată de momentul puterii celei mai mici de încălzire a soarelui și de „reînvierea”-revenirea acestuia, asociată astfel și cu Nașterea Fiului, socotit „Soarele dreptății”.

   Explicat în felurite chipuri, numele lui Moș Crăciun își păstrează semnificația divină-sfințitoare, reflectată subconștient de tradiția creștină românească, în care el apare ca păstorul ce primește spre naștere și sălășluire pe Domnul Hristos, vestit de Sfântul Arhanghel Gavriil ca fiind Mântuitorul omenirii, căruia se închină și îi aduce daruri după cuviință. În ce condiții s-a făcut aceasta este mai puțin important poate, deși adversitatea produsă n-ar fi fără o anumită semnificație, legată de împotrivirea lumii vechi, invitată la schimbare și primenire, la ridicare din negura vremilor și a închinării la idoli.

  „Negura vremilor” socotim că nu este o expresie întâmplătoare, ea având legătură cu aceeași culoare neagră de care am vorbit, atribuită primelor elemente legate de Împărăția Cerurilor, inclusiv numele lui Dumnezeu, așa cum am arătat la început, concretizate în cuvântul „vlah”, sinonim perfect însă cu „sfânt”, ales, conducător.

   Acest „negru” a fost invitat să se schimbe în lumină de către Mântuitorul, care se auto-intitulează „Lumina lumii”, lucru care a dat naștere multor împotriviri, nerezolvate total nici în prezent, când încă vedem semnele acestuia, inclusiv în unele rânduieli aparținând tradițiilor de Crăciun. Măștile cu animale, cu panglici, cu „solzi” de piatră sau paiete, cu tobe și trâmbițe, cu zurgălăi și urări, sunt cu toate rămășițe ale vremurilor trecute, în special ale stindardului dacic –cap de lup cu trup de șarpe și ale sărbătorilor vechi, care însă nu trebuie respinse apriori, ca erezii, ci explicate ca mărturii ale vremurilor prin care am trecut și pe care trebuie să le metamorfozăm, să le ridicăm la standardul luminii creștine.