Despre Mănăstirea Zamfira şi blândul Părinte Gavriil Stoica



   DN1 A între Ploieşti şi Văleni, adică pe Drumul Vinului, la 15 kilometri de Ploieşti se află Sfânta Mănăstire Zamfira, o bijuterie între locurile de popas duhovnicesc, dar şi un aşezământ care poartă amprenta unei arte arhitecturale de excepţie sau a picturii realizate aici de Nicolae Grigorescu. Multi credincioşi cred ca trebuie să te duci la Muntele Athos sau in Ţara Sfântă pentru a vedea frumusetile lui Dumnezeu.  Mânăstirea prahoveană Zamfira infirmă aceste lucruri prin aceea că dezvăluie frumuseţea locurilor de lângă noi, locuri pe care adeseori prinşi de freamătul vieţii cotidiene tindem să le ignorăm. Zamfira e un loc de linişte, un rai al florilor, un loc în care sufletul se simte în largul lui. Alături de Maica Fevronia am descoperit aici povestea picturii atât de originale şi un pasaj tutlburător din viaţa uriaşului talent Nicolae Grigorescu. Pictura de interior a bisericii mari trebuia executată de Gheorghe Tăttărescu.    

   Tăttărescu era un artist la fel de cunoscut în epocă. El a fost solicitat între timp să picteze la Mănăstirea Ghighiu şi i-a încredinţat pictura de la Zamfira, tânărului Nicolae Grigorescu, care avea doar 18 ani. Cei doi mari pictori aveau o înţelegere între ei ca tânărul să picteze tot, dar să lase la urmă feţele sfinţilor pentru a fi completate de maestru (adică de Tăttărescu). Venind de la Ghighiu pictorul mai în vârstă a fost atât de puternic impresionat de pictura tânărului încât i-a încredinţat întreaga lucrare.

   Mânăstirea Zamfira este şi locul unde a slujit un duhovnic de calibru. Aici, timp de 30 de ani a slujit Părintele Gavriil care a trecut la cele veşnice în vara anului 2008. Părintele era un mare iubitor de tineri, îi primea pentru a le da o povaţă duhovnicească fără să ţină cont de oboseală sau de boală.

   După mărturia mai multor maici, Arhimandritul Gavriil Stoica ar fi meritat un loc de onoare alături de mari duhovnci romani precum Arsenie Papacioc sau Părintele Cleopa. Delatfel de Părintele Arsenie Papacioc îl lega o vie şi frumoasă prietenie, acesta fiindu-i totodată şi duhovnic, dar şi fiu duhovnicesc. După cum spun tot maicile de la Zamfira, Părintele Gavriil nu a făcut pasul spre galeria marilor duhovnici din cauza unor neputinţe date de starea de sănătate, dar şi din cauza discreţiei pe care o prefera, el fiind un mare iubitor de flori şi grădinărit.

Chilia Părintelui avea un aer special. Trăda vocaţia pentru scris a duhovnicului de la Zamfira. Cărţi găseai cu sutele, articolele scrise de Părintele în diferite publicaţii locale sau naţionale ocupau un raft întreg. Părintele avea ceva special, un ,,vino-ncoa” care îmbina înţelepciunea bătrânilor duhovniceşti de odinioară cu candoarea şi simplitatea unui copil. Despre Dumnezeu şi credinţă vorbea cu atâta înflăcărare şi patos încât orele se scurgeau pe nesimţite şi nu te mai săturai ascultându-l. Anii de suferinţe din închisoare i-au marcat destinul.
 

A fost un adevărat martiraj să îndure să fie arestat şi închis doar pentru că făcea să circule cărţi de credinţă, cărţi ortodoxe. Aceste lucruri s-au întâmplat în deceniul al şaptelea din secolul trecut, dar aveau să-i marcheze viaţa şi evoluţia. Acum, la doi ani după ce Părintele a trecut la cele veşnice, Mănăstirea Zamfira nu pare văduvită de prezenţa Arhimandritului Gavriil. Maicile au păstrata cu sfinţenie tradiţia locului instaurată de Părintele Gavriil în sensul în care şi acum Zamfira este un rai al florilor. Toate aleile sunt pavate cu flori multicolore. Totul inspiră curăţenie, ordine, armonie şi sfinţenie. Pentru cine mărturiseşte şi crede în înviere este destul de uşor să priceapă şi să simtă că Părintele Gavriil încă veghează asupra mănăstirii Zamfira, rugându-se în continuare pentru păstrarea sfinţeniei şi frumuseţii acesteia, dar şi pentru fiii şi fiicele lui duhovniceşti

Text copiat de pe: http://cristiserban.wordpress.com